Portret de intelectual hulit

Exerciţiul dezinteresat al aprecierii este privit drept o mască pentru cine ştie ce motivaţii ascunse. Gratuitatea gestului admirativ este negată din capul locului. Resentimentul cel mai acerb este raţionalizat drept "apărare a binelui public", îndeosebi prin macularea imaginii unor străluciţi intelectuali. Pe strapontinele ratării se chicoteşte trivial. Subsolul amoral jubilează încântat că mişelia a dobândit drept de cetate.

Se scornesc istorii rocamboleşti, se difuzează rumori aberante. Foşti haidamaici ai Securităţii sunt creditaţi drept "surse demne de luat în seama", ca şi cum n-am şti care sunt adevăratele lor scopuri: reabilitarea, prin orice mijloace, a unei instituţii criminale de la început şi până la sfârşit, denigrarea celor care s-au opus dictaturii, în ţară şi în exil, a celor care, astăzi, îşi ridică vocea împotriva noului val negationist. Se debitează cele mai abjecte bazaconii despre oameni care n-au făcut decât bine pentru cultura românească: de la Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu la Teodor Baconsky, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş şi Horia Patapievici. Se azvârle cu noroi în memoria lui Constantin Noica, descris, de către aceste voci ale imundiţiei, nu numai drept "complicele dictaturii", dar şi "agent englez".

Public mai jos un frumos text despre H.-R. Patapievici semnat de Valentin Stângă. Este inutil să mai spun că nu i l-a cerut nimeni, l-a scris pentru că aşa simte şi aşa gândeşte. Mi l-a trimis şi mi-a spus să fac ce cred de cuviinţă cu el. Am decis să-l public aici. Orice ar crede unii, nu toată lumea se hrăneşte cu fiere şi nu toată lumea trăieşte prin invidie, furie şi gelozie. Dacă viaţa se poate numi acest gen de chinuită existenţǎ… (VT)

Pe Horia Patapievici l-am întâlnit în urmă cu zece ani, la o şcoală de vară, într-un pitoresc sat din împrejurimile Aradului. Eram în primul an de facultate: victimă înaripată a câtorva superstiţii culturale, un soi de boboc neclar, dar comestibil, când de-o hărnicie dezarticulată, când frivol, cu oareşice, rituală, tenuitate. Mă ocupam, fără dăruire, cu scrierile lui Thomas Hobbes şi profesoara mea de filozofie de atunci, Dana Jalobeanu, m-a strecurat magnanim în cantonamentul de istoria ideilor unde aveau să coabiteze, timp de două săptămâni, câţiva doctoranzi (atent selectaţi), o mână de studenţi fragezi şi un cvartet de elită franco-american, însoţit de omologii români, pasionaţi, cu toţii, de originile modernităţii europene. La câteva zile de la deschiderea acestui bivuac estival, ni s-a alăturat Horia Patapievici.
Îmi amintesc, cu precădere, intrarea lui în scenă. Sprinten şi efilat, îmbrăcat în negru, à la funèbre, diagnosticianul Omului Recent părea un spectru vivace, patinând afabil printre comeseni, prezentându-se simplu, fără condescendenţă, necunoscuţilor şi iradiind bucuria genuină a celui campat, ca printr-un miracol, într-un un anturaj utopic. Nu-şi tutuia niciodată interlocutorii proaspăt descoperiţi, nu-şi savura, alexandrin, umbră, nu baleta, năzuros, prin peisaj. Avea aerul unui cursant exigent şi, totodată, nimbul, vag perceptibil, al daimonului familiarizat cu toată streaşina lumii…  

Supremul deliciu de agendă al fiecărui tânăr participant la prelecţiile şcolii respective era, cred, ora de conversaţie privată cu un senior, la alegere. Aveai câteva întrebări stringente, o idee robustă, un proiect intelectual îndrăzneţ şi ţi se oferea prilejul unui avizat comentariu peripatetic în marginea lor. La capătul exerciţiului, te alegeai cu un reper solid, cu o povaţă stenică sau cu un exotic meniu bibliografic. Aşa l-am cunoscut, faţă către faţă, pe Horia Patapievici. Era seară şi omul mă aştepta interiorizat, plimbându-se calm, sub bolta verde, luxuriantă creată de arborii parcului unde locuiam. Îmi notasem, fără haz, pe un bileţel, unele nedumeriri şcolăreşti legate de partea a IV-a din Leviathanul lui Hobbes şi speram să nu fac impresie proastă, bramburindu-mă, afectat, în marginea unui text impozant. Domnul Patapievici a început prin a mă întreba, pe-un ton relaxat, meridional, despre mine în general, despre apetiţiile mele culturale, despre temeiurile afective şi livreşti ale cearcănelor mele. Îl interesa, netrucat, insul din faţa lui, chimia lăuntrică a interlocutorului, culisele perplexităţilor mele. L-am mototolit entuziast pe Hobbes şi, timp de o oră, mi-am deconspirat marile iubiri de atunci – Nietzsche, Simmel, Dostoievski, Heidegger, am dezavuat, febrili, axiomatica ireverenţiozităţii contemporane, am aflat de ce sunt mari Eckhart şi Malraux. Vorbind, Horia Patapievici nu lăsa nici o clipă impresia că reîncălzeşte o barocă supă la-ndemână ori că urmăreşte să te epateze acut, pentru a-i confirma, năucit, exerga. Din contră, erai realmente răsfăţat pe linia curiozităţior tale; ţi se livra, fără perspectiva promptă a saţietăţii, un belşug cu titlu de cordialitate, o secvenţă de gândire înaltă, a cărei splendoare o dădeau responsabilitatea şi generozitatea acesteia faţă de un celălalt tatonant, sfios sau necopt. Nimic din hachiţele şi morga pelicanilor de lojă, nimic fudul, ampolos, intranzitiv.

***
Aflu că, în urmă cu câteva zile, cu ocazia unui ceremonial de recunoaştere aulică a performanţelor intelectuale şi administrative ale lui Horia Patapievici, un stol de gaiţe patriotice l-au afurisit, cu tapaj, pe şeful ICR, făcându-l în fel şi chip, inventându-i o genealogie toxică, arătându-l cu degetul că herostrat al doinei eminesciene şi drastic portretist de neam. Între timp, tămbălăul a migrat din ambianţa bănăţeană către frontispiciile gazetăriei centrale. Băloasele incriminări de altădată îşi regăsesc debuşeul, stridenţele asasine sunt repuse în drepturi. Ţara e-n faliment, agonizează, se surpă fiindcă de-alde Patapievici, casapul heraldicii naţionale, a căpătat, de la Traian Băsescu, sceptrul mănos al Institutului Cultural. Carevasăzică, lângă leşul economiei româneşti şi mocirla politicii dâmboviţene vom bifa, exsangui, avatarurile perverse ale culturii noastre. Eminescu va fi cenzurat, saxofonul va uzurpa naiul, iar poneiul roz îl va eclipsa, fosforescent, pe calul lui Harap-Alb… Resuscitarea acestor aberaţii nu face decât să coboare – pentru a câta oară? – ştacheta jurnalismului valah şi să încurajeze gargara virulentă a câtorva trombonişti sumbri.

Şi fiindcă refuz să adopt stilul relativizant predat de unii, să clămpănesc dulceag despre legitimitatea diferenţei de opinie (“Fiecare cu Patapieviciul lui…"), adnotez, cu afectuoasă deferenţă, reuşita umană a "inculpatului": Horia Patapievici aduce laolaltă, persuasiv, în formaţia sa intelectuală duhul sintezelor de tip Toynbee, verva plenară a unui R. G. Collingwood şi prudenţa doctă a şcolii Old Whig, fără a neglija, scrobit, poetica toridă, pe Kafka, Pavese sau pe mistici, cărora li se adaugă o captivantă erudiţie a ştiinţelor exacte. Nimic însă din acest policrom colos interior nu caută bovaric solemnitatea, rampa dorlotantă, poza. Virtuţile, propensiunile şi acumulările fiinţează, aici, homeostatic, într-un ansamblu mirandolian ce nu şi-a pierdut nici firescul, nici curăţia mirărilor aurorale…

Valentin Stângă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *