Portughezul care se pricepe la aşteptat

Sunt cuvintele lui Rui Barreira Zink, profesor de literatură la Universidade Nova da Lisboa (Universitatea Nouă din Lisabona). Unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori portughezi contemporani,autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru şi cărţi pentru copii, totodată autor al primei cărţi electronice portugheze (“Os Surfistas", 2001), se ocupă de teatrul stradal, de happening-uri, şi este, printre altele,posesor al centurii neagre la karate! Zink este apreciat şi pentru faptul că propune în relaţia cu studenţii săi o pedagogie specială, edificată pe rolul major al feedbackului, din care au de câştigat tinerii şi profesorul deopotrivă: studenţii învaţă cum trebuie receptată opera unui scriitor îndrăgit, iar literatura semnată de profesor beneficiază de pe urma dialogului privilegiat cu tinerii (este şi cazul romanului său “O Anibaleitor"- “Cititorul din peşteră", volum care a apărut şi la noi).

În mod special este apreciat de către tineri. Deoarece îşi exprimă părerile direct, clar, vorbeşte (tocmai el care defineşte atât de frumos tăcerea) și scrie cu o sinceritate atât de debordantă, incisivă,încât au existat cazuri când a fost catalogat drept agresiv, invadator, “ca un tanc sovietic care invadează Cehoslovacia", aşa cum îşi cum se autodefinea el la un moment dat,într-un interviu. Uneori, cei care stau de vorbă cu el recunosc că după aceea parcă nu mai ai nimic de comentat, de parcă te-ar cuprinde exact acea tăcere despre care vorbea scriitorul. “Îi compatimesc pe scriitorii profesionişti, mi se par cei mai trişti oameni din lume", spune Zink. “Trebuie sa ai o meserie, iar scrisul nu e o meserie. Majoritatea scriitorilor profesionişti scriu de fapt pentru reviste, de-acolo le vin banii. A fi profesor e o meserie minunata, care nu te împiedică deloc să scrii, ba chiar te ajută. Plus că nu trebuie să ai tot timpul succes. Când eşti prizonierul propriului succes, ajungi să te maimuţăreşti pe tine însuţi, crezând că asta le place cititorilor şi editorilor. Ajungi un funcţionar. Iar eu reuşesc să scriu foarte bine şi mult cu jobul pe care-l am. Chiar mai mult decât mulţi dintre amicii mei, care sunt scriitori profesionisti. Uneori reuşeam să scriu chiar şi zece pagini pe zi. Mă simţeam ca un tanc sovietic care invadează Cehoslovacia. Apoi am început să rescriu încet, însă nu era nevoie de prea multe corecturi. Ştiam ce voiam să spun, iar când ştii ce vrei să spui nu e nevoie să fii prea baroc. Devii baroc când nu ai nimic de spus…Scriitorul e liber doar atunci când e cititor, fiindcă atunci e liber să asculte nenumăratele voci care îi umblă prin cap. Când îl citesc pe Cervantes, sunt Cervantes. Am aceste voci în cap, iar pentru scurt timp eu, cititorul, şi scriitorul pe care-l citesc suntem unul şi acelaşi, ca într-un fel de cabală mistică. Eşti liber şi în timp ce scrii, dar nu la fel de liber. Esti liber în limitele eului tau, ale limbii tale, ale imaginaţiei tale".

Are multe teorii şi păreri personale distincte, bineînţeles că are o teorie şi în ceea ce priveşte…ideea: “Ideea vine din afară, aşa se întâmplă mereu. Apoi o tragi spre tine cu un năvod imaginar. Dacă tragi prea tare, pierzi peştele. Dacă tragi prea încet, îti plictiseşti cititorul. Aşa că trebuie să aştepţi. Iar eu la asta mă pricep foarte bine, fiindcă după ce am aşteptat doi ani ca fata de care eram îndrăgostit să se amorezeze de mine mi-am dat seama că mă pricep la aşteptat. Iar în timp ce aşteptam să se îndrăgostească de mine ştiam că aşa se va întâmpla. Şi s-a întâmplat. Aşa şi cu ideea…".

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *