Poulet aux Prunes (Dragoste persană) – Cronică de film

Nasser-Ali Khan (Mathieu Amalric) este cel mai mare violonist iranian al generaţiei sale. Dar soarta l-a lovit cu o teribilă nenorocire: vioara sa a fost distrusă. Nasser-Ali caută cu febrilitate un înlocuitor pentru instrumentul zdrobit, însă nicio altă vioară nu-i poate aduce timbrul exact după care tânjeşte. Muzicianul înţelege că, în aceste condiţii, el nu mai poate cânta niciodată. Deznădăjduit, se hotărăşte să zacă în pat şi să-şi aştepte moartea.

Deznodământul ne este anunţat încă din primele secvenţe: în opt zile de la luarea deciziei de a muri, Nasser-Ali îşi va găsi într-adevăr sfârşitul. Clou-ul filmului zace în a descoperi de ce s-a hotărât violonistul să moară – de ce consideră că nu poate trăi fără vechea sa vioară.

Îndelunga bolire metafizică a protagonistului în aşteptarea morţii prilejuieşte o serie de flashback-uri şi flash-forward-uri care ne dezvăluie episoade semnificative din viaţa lui Nasser-Ali (ceea ce va duce, în cele din urmă, la desluşirea misterului ce învăluie sinuciderea sa pasivă), precum şi momente din viaţa viitoare a copiilor săi.

Filmul este conceput şi realizat în maniera tragi-comică specifică unui anumit curent al cinematografiei belgiene – comedie-comedie dulcică şi multe flashback-uri, până la finalul tragic-siropos. Poate cel mai reprezantativ titlu al acestui curent este pelicula lui Jaco Van Dormael, « Toto le Héros ». În « Toto », formula funcţiona bine; chiar foarte bine.
Nici în « Poulet aux prunes » lucrurile nu stau tocmai rău. Filmul captează repede interesul publicului, trama fiind înduioşătoare şi emoţionantă. Problema survine atunci când pelicula e supusă ochiului critic al unui privitor avizat.
Faptul este că « Poulet aux prunes » a fost uns cu toate alifiile ştiute, brevetate, aducătoare ale unui succes de public garantat.
Fiindcă, vedeţi voi, Nasser-Ali a avut o viaţă caracteristică marilor artişti neînţeleşi: la şcoală, el era băiatul rebel, nesupus, care face doar năzbâtii şi nu învaţă (spre deosebire de fratele său mai mare, şcolerul destoinic, preferat al profesorilor). Singura sa pasiune, flacăra ce îl mistuia de mic era, bineînţeles, muzica. Tânăr adult, este trimis să studieze vioara la Shiraz, sub oblăduirea unui maestru cu alură de Prospero al Orientului Mijlociu (interpretat de Didier Flamand). Însă acest magister este exigent – el îl mustră pe Nasser-Ali spunându-i că, deşi tehnica sa e impecabilă, muzica sa rămâne goală, lipsită de emoţie (sic !). Însă la Shiraz (oraşul trandafirilor, cântat în versurile lui Hãfez, ale lui Ferdowsi – aşadar un loc ideal pentru amor), Nasser-Ali găseşte dragostea. Iar dragostea devine, negreşit, cheia de boltă a artei sale…

Am dat aici doar o mică mostră din ploaia de clişee ce se revarsă neabătută asupra spectatorului, de la un capăt la altul al filmului. Dacă mai adăugăm în ceaun şi una bucată soţie dezabuzată, neînţeleasă – Faringuisse (Maria de Medeiros), sotia lui Nasser-Ali -, şi una bucată Azraël (Edouard Baer), înger al morţii năstruşnic şi pus pe şotii, atunci reţeta succesului pare completă.

Dar nu! Pentru o reuşită garantată, în aceeaşi salată cinematografică mai sunt încorporate şi: una porţie moment parodic critic la adresa societăţii americane, una secvenţă de animaţie cu îngerul morţii şi mai multe vignete cu varianta adultă a fiicei lui Nasser-Ali (Chiara Mastroianni), femeie consumată-blazată-cartoforă care lansează comentarii cinice à la Morticia Adams.

Acestea fiind zise, “Poulet aux prunes" nu este întocmai un film prost – sunt mari şanse ca, dacă îl vedeţi, să vă placă mult: povestea te fură, te emoţionează chiar, iar reţetei propuse cu siguranţă nu-i lipseşte diversitatea.
Dar să nu vă miraţi dacă, odată ieşiţi pe uşa cinematografului, vă veţi trage palme fiindcă v-aţi lăsat păcăliţi de o salată bine asezonată cu clişee, briz-briz-uri şi şmecherii lacrimogene.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *