Privat de stat. Despre condiţii de posibilitate

Se precipită. Se grăbesc să renunţe la bere şi la coşul de cumpărături şi aleargă la medic. Cel mai bun, pentru că trupul, vrei, nu vrei, te prinde din urmă, oricâtă încredere i-ai fi livrat până acum. Stau de pază pe coridoarele spitalele. Au banii lipiţi de palmă, dar nu se supără: statul care îşi bate joc de ei, îşi bate joc şi de medici. Suntem, cu toţii, complici.

Dacă problema e mai gravă şi trupul nu se domoleşte cu una, cu două, aleg, în momentul disperării, un serviciu privat care să aibă grijă de ei. Care e mai scump decât serviciul de stat, aşadar, mai bun. De multe ori, sunt privaţi chiar şi de alegere: nu mai este un secret pentru nimeni că în curţile spitalelor de stat au răsărit laboratoare private. Aşa că, vrei, nu vrei, plăteşti, la stat, un sistem privat. Dar tot nu se supără nimeni. Dacă statul e incapabil, dacă nu îşi permite, pentru noi, contribuabilii, un laborator performant, atunci e bine că ne pune la dispoziţie, chiar şi în afara contribuţiilor din leafă, o soluţie. Aşadar, statul este năuc, nu are şi nu poate. Privatul, născut ca alternativă la monopolul statului, e o invenţie salvatoare. Problema survine peste o vreme, când trupul tot nu se linisteşte, iar tu eşti posesorul unor buletine de analiză contradictorii. Şi uite aşa, singura reacţie aproape chimică de care mai eşti capabil este o mare şi surdă mirare. "Cum se poate aşa ceva?", doar ai evitat serviciul de stat, ai mers "la privat", ai alocat un buget generos, numai să te faci bine. Ştiai prea bine că sănătatea e boala cronică a României, dar cea de stat. La fel cu şcoala. Învăţământul public s-a deteriorat într-un asemenea hal, încât nimeni nu se mai miră când unui cadru didactic îi scapă acordul. Gramatical, de cele mai multe ori, logic, dacă mai ai umor. Este şcoala privată o salvare? Sunt universităţile private alternativa care face diferenţa? Dacă nu găseşti cursuri care să te provoace în universităţile statului, dacă fondul de carte din bibliotecile publice nu ţine ritmul apariţiilor editoriale de carte de specialitate, poţi să alegi o facultate privată, care concurează, contra-cost, serviciile învăţământului public? Adică, dacă ai înţeles că statul nu are cum să ne servească toate nevoile, pentru că nici nu e bine să fie aşa, istoria ne tot trage semnale de alarmă, poţi alege privatul? Găselniţa asta a democraţiei, mica descoperire care, renunţând la monopolul de stat, ne protejează de totalitarismele de tot felul, piaţa liberă, libertatea de a alege, entuziasmul de a putea fi altfel decât cei mulţi, existenţa pe cont propriu. În teorie, dar şi în practica mai solidelor state la care ne tot uităm, până ce alegem clinicile şi şcolile de acolo, privatul trebuie să fie mai bun decât statul. Aceasta este miza în virtutea căreia există un sistem privat, fie el de de sănătate, educaţie sau pensii: satisface mai bine, eventual mai prompt decât statul nevoile. Aşa stând lucrurile, este absolut firesc ca serviciile private să coste: pretenţia aceasta capitalistă e justificată de calitate. De aceea se şi cheamă serviciu: în schimbul plăţii, ţi se dă un serviciu, pe care singur l-ai ales, nefiind obligat să te limitezi la ce îţi poate oferi statul.

În mod firesc, statul este cel care ridică provocarea. El este cel care hrăneşte un sistem concurenţial, aruncând mănuşa către privat. "Eu pot să fac asta şi asta în spitale şi şcoli. Tu poţi face mai bine şi mai mult?", îl întreabă bătrânul stat pe mai tânărul privat. Şi din răspuns în răspuns, au apărut universităţi şi clinici medicale private incontestabile. Care, concurând universităţile şi clinicile de stat, promit, în schimb unor plăţi pe care ţi le pretind, performanţe. Uneori, e vorba despre mai binele de care e capabil privatul. Alteori, ajunge că în sistemul privat birocraţia e mai mică. Important este ca privatul acesta să dea un pic mai mult decât statul. Ideal, şi mai bine. Suntem în faţa unei relaţii exclusiviste: privatul nu există în lipsa statului, ci doar în limitele lui; statul stimulează şi întreţine performanţa privatului. Atunci când serviciile din sistemul privat sunt la fel de bolnăvicioase ca cele ale statului, nu în putem vorbi de piaţă liberă ori de performanţă. De concurenţă, nici atât. Avem şcoli şi clinici private (tabloul e general şi permite, fără doar şi poate, diferenţe) apărute pe trupul statului, aidoma unor excrescenţe. Şcolile publice îşi împart resursele umane cu cele private. Medicii, aceiaşi mereu, îşi împart programul între stat şi privat. Laboratoarele, nu mai ştie nimeni care e de stat şi care privat. Mi s-a întâmplat până şi mie: să am în buzunar, vreme de un an, un diagnostic pus pe baza unei analize genetice într-o clinică privată din ţară. După un an, buzunarul s-a golit: testul genetic fusese greşit, indiferent de preţul lui, din cauza unor reactivi expiraţi.

Te-ai fi aşteptat, sceptic cum te-ai învăţat să fii, ca eroarea să fi fost de stat. Când statul a renunţat în felul în care a renunţat statul român, antrenând renunţări individuale ale medicilor şi profesorilor care ar fi putut să fie buni, privatul nu-i mai poate fi alternativă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *