Problemele Europei, redescoperite

Mulţi s-au grăbit să îi identifice problemele, erorile, care, chipurile, au dus Italia în pragul falimentului. Personal, nu sunt de acord cu această viziune publicistică, deoarece ca şi Grecia (ca şi alte ţări din Uniunea Europeană), Italia are probleme foarte vechi, dintre care unele pot fi trasate, istoric, încă de la înfiinţarea Uniunii (pe atunci, Comunitatea Europeană, al cărei membru fondator a fost desigur şi Italia, practic unul dintre cei trei piloni importanţi ai Comunităţii, alături de Germania Federală şi Franţa).

Aceeaşi poveste e valabilă şi pentru Grecia: problemele Greciei nu au început de ieri de azi, ci de câteva zeci de ani, mai precis, din perioada aderării Greciei la Uniunea Europeană, la începutul anilor ‘80. Datoriile uriaşe, de peste 100% din PIB, aşa cum au acumulat Grecia sau Italia, nu s-au realizat în ultimii ani, ci erau acolo din timpuri mult mai vechi. De ce Uniunea Europeană nu a avut o problemă cu aceste datorii mai demult, dinainte de criză, rămâne încă un mister. Cum au putut ţările mari contributoare la bugetul UE, ca Germania sau Franţa, să admită asemenea niveluri de îndatorare pentru ţări precum Grecia, Italia, Portugalia sau Irlanda (toate cu peste 100% din PIB) e greu de înţeles. O explicaţie ar putea fi faptul că aceste ţări mari (Franţa sau Germania) au acumulat deficite semnificative, cu datorii guvernamentale de ordinul a 75%-100% din PIB-urile lor, în aceşti ultimi ani (ceea ce, în termeni absoluţi, cel puţin pentru Germania, înseamnă sume uriaşe, mult mai mari decât pentru orice altă ţară europeană).

Ce e drept, dacă facem o comparaţie cu SUA, care a ajuns ca nivel al datoriei la peste 100% din PIB-ul american, putem spune că în Europa, în medie, nu stăm chiar atât de rău. Dar aici apare principala fractură logică legată de progresul economic şi social: oamenii din întreaga lume ar trebui să poată trăi mai bine pe baza creşterii economice reale, pe baza creşterii productivităţii, pe baza inovaţiilor creatoare de valoare, nu pe baza creditelor şi îndatorării în exces a statelor (dar şi a zonei nonguvernamentale, private).
Unde este România din acest punct de vedere? Surprinzător de bine, cu o datorie guvernamentală care ne plasează în prezent între cele mai scăzute patru ţări din Uniunea Europeană, ca procentaj din PIB. Cum folosim acest atu? Mai deloc, din câte vedem în această perioadă. România ar putea fi, în criza actuală, un liman sigur, ferit de riscuri pentru investitorii din întreaga lume, ţinând cont de îndatorarea relativ mică, de piaţa financiară stabilă, de randamentele monetare foarte bune pe leu, de costul relativ redus al forţei de muncă, de apartenenţa non-EMU la EU, şi de alte avantaje cu care putem să fim convingători.

De partea cealaltă însă, avem în continuare un regim fiscal şi politic extrem de volatil şi arbitrar, care îi îngrijorează pe aceiaşi investitori, aşa că, până nu rezolvăm această problemă, nu cred că vom vedea investiţii în creştere în România. Iar până rezolvăm problema impredictibilităţii fiscale şi a credibilităţii guvernamentale, s-ar putea ca datoria să crească mult, piaţa financiară şi monetară să redevină volatile, astfel încât să pierdem avantajele principale pe care le avem în prezent, ca magnet pentru investitori…

Marius Ghenea este antreprenor, preşedinte FiT Distribution

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *