Puşca cu sare a bunicului

Dintr-o "naţiune de mici găinari" cum observa Daniel Barbu, adorarea singurului zeu al societăţii actuale, Banul, ne transformă într-o societate sălbatică, în care infracţiunea cu mână armată devine din ce în ce mai ameninţătoare, se repetă mai des şi mai tragic.

Celebrul antropolog Julius Lips nota : "nu munca, nu unealta l-a făcut pe om uman, ci arma. Omul a ajuns în vârful lanţului trofic prin folosirea armelor, ca vânător. Abia mai târziu a apărut diviziunea muncii şi arma s-a transformat în unealtă. De fapt, la început, arma era folosită drept unealtă." Aşa ar trebui să fie privită şi astăzi arma. Ca o unealtă, alături de greblă şi topor, în economia unei proprietăţi. Oare nu se poate ucide cu toporul? Ba bine că nu, dar nimeni nu cere permis de port topor!
Este vorba de cum priveşte o societate, un sistem politic, arma. Ca un privilegiu, ca un abuz, ca o ameninţare – aşa a fost privită de dictaturi. Prin Decretul-lege nr. 856 din 11 februarie 1938 Carol al II-lea instituia dictatura regală şi introducea starea de asediu. La capitolul IV se stipula: "Autorităţile militare au dreptul… de a ordona depunerea armelor si munitiunilor si de a proceda la cautarea si ridicarea lor şi de a cenzura presa si orice publicatiuni, având dreptul de a împiedica aparitia oricarui ziar sau publicatiune, sau numai aparitia unor anumite stiri sau articole." În două articole se interzicea aspru fundamentul, considerat astăzi, al libertăţii generale a omului, Primul şi cel de al Doilea Amendament.
De atunci au urmat şaizeci de ani de dictaturi. Toate au păstrat interdicţiile. Dictatura de orice culoare ar fi, funcţionează după principiul "un drept odată interzis, interzis rămâne". Cu titlu anecdotic trebuie să menţionăm că cerşetoria, aspru sancţionată de Carol al II-lea, de competenţa curţii marţiale, a fost permisă de dictatura comunistă, prin omisiune. Armele, însă au rămas interzise.

Timp de mii de ani portul armelor era rezervat proprietarilor. Nobilii, cavalerii, boierii nu erau altceva decât proprietari înarmaţi. Burghezia şi apoi comuniştii au satanizat, au compromis conceptul proprietarului înarmat, a nobilului responsabil şi protector. Evident, scopul urmărit era deposedarea lor, a proprietarilor, de proprietăţi, iar mijlocul era interzicerea posesiei armelor. O proprietate neapărată devine disponibilă. În momentul în care burghezii au devenit şi ei mari proprietari au simţit nevoia apărării avutului, a deţinerii şi folosirii armelor. În România, de exemplu, Legea pentru reglementarea portului şi vânzării armelor publicată în Monitorul Oficial No. 281 din 21 decembrie 1924, era o lege aparent restrictivă, dar suficient de clară, care permitea posesia şi folosirea armelor de către proprietari, lege care ar trebui să fie model şi în ziua de astăzi.
În prezent, consider că Legea No. 295/2004 modificată în 2011 nu corespunde nivelului actual de dezvoltare a societăţii româneşti şi mai ales nu corespunde nivelului dorit de autoapărare şi de protecţie a proprietăţii. Legea este foarte frumoasă, europeană, pentru o ţară civilizată. Cum probabil o să fie România peste un număr de ani. Sper.
Populaţia simte că nu este apărată şi caută paliative. Unul dintre acestea a fost posesia unui câine în locul unui revolver. Dar un revolver nu face şase revolvere mai mici de două ori pe an. Aşa că ne-am trezit cu sute de mii de "revolvere" cu dinţi în libertate. Este o realitate muşcătoare şi soluţia distrugerii acestor buni şi nevinovaţi prieteni ai omului o să cadă greu pe sufletul decidenţilor.

Pe un perete din dormitorul bunicului erau bătute două cuie mari cu capete înflorate, făcute din aramă. Pe ele stătuse mulţi ani de zile arma bunicului, un Browning cu două ţevi. Copil fiind m-am jucat cu presa de cartuşe, făceam castele din "bure", mici rondele din pâslă, iniţial îmbibate în parafină, şi mă minunam de punguţele cu sare grunjoasă, de ocnă, care se aflau alături. Pentru că asta punea bunicul în cartuş în loc de glonţ sau alice – sare! Aşa se apăra proprietatea în România : cu puşca cu sare. Nu ştiu, nu cunosc niciun caz mortal produs de folosirea puştii cu sare. Ştiu doar anecdota. Se spune că un hoţ a fost împuşcat în… spate, de un proprietar. Hoţul a zis printre lacrimi : "Boierule, mai bine trăgeai cu un glonţ". Pentru că ustura, ustura al dracului de tare să furi dintr-o proprietate!

Proprietarii au fost şi sunt, în general, persoane responsabile. O avere cizelează omul. Sau măcar aşa ar trebui să fie. Proprietarii ar trebui să aibă dreptul să apera propria persoană şi proprietatea. Pare a fi o lege obiectivă: o proprietate trebuie apărată. Faptul că multe mici proprietăţi agricole au fost lăsate în paragină este şi urmare faptului că nu se poate apăra proprietatea, recolta. Nu judecaţi întregul, după excepţii.
Domnilor din Guvern, domnilor din Parlament, domnilor din Poliţie, daţi-ne înapoi puşca cu sare a bunicilor noştri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *