Rugile lui Emil Boc

Am traversat o criză economică care pe politicieni i-a luat prin surprindere. Nu i-au intuit magnitudinea nici măcar când a venit peste noi. Măsurile de contracarare au fost tardive şi ultimative. Din acest punct de vedere, România a fost prima ţară europeană care a testat reţeta guvernului de tehnocraţi aplicată acum de Grecia şi Italia. Dar asta graţie anvelopării (că tot e un cuvânt la modă) puterii politice de către decidenţii de la FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană!

Elev sârguincios care se străduieşte să împace deopotrivă părintele spiritual preşedintele Traian Băsescu şi profesorii inflexibili de la şcoala FMI&Co, premierul Boc se găseşte acum în faţa unui examen la care doar imaginaţia îl poate salva. Traian Băsescu a pus performanţa creşterii economice anuale pe seama lui Dumnezeu şi a guvernării. Dar drace, aceeaşi conjunctură externă economică, care în 2011 i-a fost favorabilă, anul viitor îi este potrivnică! De ce nu i-ar mai ieşi ploile Premierului Boc? Pentru că, lui Doamne Doamne nu i se poate cere mai mult. Ar mai trebui şi nişte pompe şi un un sistem de irigaţii, adică investiţii în agricultură. Dar şi acestea sunt condiţionate de o continuare a reformei ce vizează consolidarea fiscală. Tema majorării impozitelor pe proprietăţi este însă un subiect tabu.
Şi atunci, să se mai roage premierul să se menţină ritmul crescător din sectorul construcţiilor? Cu şcoli nepopulate, cu piscine fără apă, cu pârtii de schi până la care îţi rupi, dacă nu maşina, picioarele…Cum-necum să se menţină. Cât timp majoritatea parlamentară te suţine, se poate aproba orice plan de cheltuieli bugetare, dar există nişte limitări date de gradul de colectare. Şi se ajunge din nou la chestiunea consolidării fiscale, iar subiectul se închide.

De cine să se mai roage premierul pentru a mai spera la o cifră norocoasă a creşterii economice care să se reflecte şi în recuperarea salariilor bugetarilor şi în pensii, fără a afecta ţinta de deficit bugetar? De producătorii din sectorul industrial? Doar le-au fost create facilităţi pentru angajarea şomerilor. A da, şi mai avem cea mai liberală legislaţie a muncii de pe continent. Contrar aşteptărilor, noul cod al muncii nu a servit decât plecării unui mare investitor, Nokia, nicidecum atragerii altora. La anul, banii de la căpşunari abia dacă vor acoperi pierderea produsă de plecarea Nokia!

Premierul nu mai poate trage speranţe nici măcar de la exportatori. Performanţa lor, de care nu se face "vinovat" Emil Boc, este de asemenea irepetabilă. Robinetul care alimenta comenzile pentru exportatori se va închide. La cine să se roage mai întâi, la furnizorii români sau la contractorii externi? Mai curând la băncile străine. Christine Lagarde, noul boss de la FMI este cât poate un bancher să fie de clar, când explică sursa declinului. Dând un exemplu de bărbăţie chiar şi pentru celebrul său predecesor, arestat pentru posesie ilegală de libidou, ea spune fără ocolişuri "2012 este o continuare a situaţiei din 2008. Recapitalizarea este necesară, în special în sectorul bancar, un sistem care pune ţările şi oamenii în pericol. A fost o ofensă adusă plătitorilor de taxe (modul în care au fost salvate băncile falimentare n.a.) pentru că aceste instituţii operează după reguli proprii, fără să ţină cont de populaţie."
Pentru presă este o mare descoperire că un oficial de rang înalt din finanţele mondiale reconfirmă o veste care poate fi proastă. Spre deosebire de bursă, presa de peste tot, nu doar de la noi, trăieşte din veştile rele. Revenirea crizei nu este însă o noutate. Fără să fie vreun guru, Traian Băsescu vorbeşte de o lună de necesitatea adoptării unui buget în limita unui deficit situat sub 3% din PIB. E prinsă, însă, alături de multe altele, precum banca punte, în raportul din septembrie al FMI. Deci situaţia nu este comparabilă cu 2008, pentru că măcar vorbim de o criză anunţată. Problema este că acum lipsesc explicaţiile pentru cauza sinistrului care va să vină. Poate pentru că insistând pe tema asta ar exista şi obligaţia enunţării soluţiilor. Cum să compensezi, de exemplu, comprimarea exporturilor cu o cerere crescută la intern? Poate de aceea şi opoziţia are alte preocupări decât să vorbească de impactul şi contracararea recesiunii în revenire!

După declaraţia oficialului FMI, asigurările oferite de preşedintele Băsescu, referitoare la menţinerea expunerilor băncilor străine pe România, nu mai au nici o valoare. Recapitalizarea băncilor din surse proprii este cuvântul de ordine. Şi se va face din resurse proprii. Asta înseamnă că, pentru a acoperi pierderile, băncile mamă europene vor trebui să vină şi cu bani de acasă, nu doar de la contribuabilii occidentali, ca până acum. Iar, dacă nu se ajung, bani nu mai găsesc decât la filialele din străinătate. Şi atunci, una din două: ori le întrerup finanţarea, ori le retarg capitalul. In ambele cazuri inchiderea subsidiarelor este aproape.

Concluzia: România trebuie să aibă bani puşi deoparte pentru o eventuală naţionalizare a unei bănci străine. În această cheie ar trebui interpretată insistenţa cu care se vorbeşte de privatizări sau vânzări de active ale statului. Dar în afară de minele de aur şi cupru şi vilele de protocol din Primăverii altceva nu prea are căutare. Să cumperi acţiuni la o companie în pierdere este un non sens şi nu trebuie sa fii Theodor Stolojan să cunoşti acest lucru.

Acolo unde privatizarea nu mai poate ajuta, o pot face fondurile europene. De asta au şi fost inventate. Nu este o noutate, dar sumele fondurilor neaccesate sunt la un nivel ce poate menţine lejer, pe plus, economia românescă, în 2011; vorbim de aproape 30 miliarde de euro la un PIB de 129 miliarde de euro! Banii pe care i-am fi încasat de am fi avut cincisprezece BCR-uri de vânzare! Subiectul este cunoscut, dar lipsesc banii pentru cofinanţare. Mai mult de patru miliarde de euro tot nu vom utiliza, de-ar fi ca Boc să se roage chiar de el. Insuficient pentru a ieşi pe plus în preajma alegerilor viitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *