Şi cu violoncelul ce facem ?

În calitate de continuator al lui Eugen Ionescu, Vişniec ne oferă în « Şi cu violoncelul ce facem ? » o excelentă mostră de teatru absurd. Patru personaje, într-o sală de aşteptare, undeva, cândva, suspendate în illo tempore. Aşteptând ceva, nu se ştie ce. Ceva ce nu mai vine. Trei personaje aşteaptă în linişte. Al patrulea cântă la violoncel. Al patrulea sfârşeşte prin a-i deranja pe ceilalţi trei. Ceilalţi îl dau afară pe violoncelist.

Prin eliminarea oricăror elemente ce ar putea lega situaţia dramaturgică propusă de un set de circumstanţe specifice, teatrul absurd câştigă o foarte largă polisemie. Textul, situaţia, personajele, se coagulează într-o matrice care poate fi învestită cu o multitudine de înţelesuri conotative. Aici este locul unde mulţi regizori greşesc. Atunci când abordează un text de teatru absurd, ei selectează adesea un singur înţeles din evantaiul de posibile semnificaţii pe care li-l întinde autorul. Un regizor lipsit de generozitate (a se citi modestie) crede că este de datoria lui să culeagă, din întregul cornet cu seminţe de sens, sâmburele preferat – şi doar pe acela să-l aducă la germinaţie. Or o montare bună lasă spectatorului bucuria de a-şi germina propriile înţelesuri. Ea nu ştirbeşte bogăţia textului, retezându-i potenţele « redundante » ; din contra, o punere bună în scenă îngăduie dramaturgiei să coexiste simbiotic cu regia, fără ca cea din urmă să o uzurpe pe cea dintâi.

Din fericire, la teatrul Nottara, Vişniec este gratulat cu o montare de calitate. Majoritatea punerilor în scenă de teatru absurd din ultimii ani sufocau textul cu o regie luxuriantă, metaforico-alegorico-simbolică, menită să hrănească doar înţelesurile alese de către regizor, suprimând totodată vlăstarele semantice nedorite. Lavinia Jemna, în schimb, optează pentru un Vişniec în cheie realistă. Decor minimalist – doar strictul necesar pentru a spune povestea. Povestea, dramaturgia, determină tratarea regizorală – şi nu invers. Textul respiră.

Seminţele de sens încolţesc libere, pentru fiecare spectator – altfel.
Doamna Jemna, actriţă devenită regizor, face o regie de actor, concentrându-se asupra construirii unor personaje expresive. Costumele sunt folosite ca instrument de definire a unor figuri-tip (abordare aflată în concordanţă cu intenţia dramaturgului, care dă protagoniştilor nume precum « Doamna cu Voal » sau « Omul cu Ziarul » – nume ce indică tipologii umane). Interpreţilor li se acordă multă libertate, şi fiecare îşi cristalizează personajul în jurul nucleului tipologic sugerat de către dramaturg : Gheorghe Dănilă este Bătrânul cu Baston – un domn auto-suficient, semidoct cu pretenţii de gentleman intelectual ; sub această spoială de upper-class se ascunde însă un mârlan de mahala (aprinde ostentativ, cu multă ceremonie, ţigara Doamnei cu Voal ; apoi depune chibritul folosit în palma respectivei doamne…). Acestui mitocan cu ştaif îi corespunde, la distanţă de o generaţie, Toma Dănilă, alias Omul cu Ziarul – un mitocănel de cartier, cu gură mare şi laş pe măsură, consumator de tabloide cu mulţi sâni la pagina 1. Aceste două personaje formează un binom extrem de eficient – două feţe ale aceleiaşi monede, young and old, expresie monadică a unei societăţi găunoase, ce bălteşte în propria superficialitate şi ipocrizie.

Tandemul format de către cei doi funcţionează în baza unei comunicări scenice foarte eficiente şi subtile – fiecare gest, fiecare intenţie neverbalizată este excelent « desfăcută » regizoral ; fără îndoială, calitatea acestei relaţii scenice are ceva de-a face şi cu faptul că cei doi actori sunt tată ş fiu.
Personajul Doamna cu Voal, interpretat de către Tamara Creţulescu, este o bătrânică isteroidă, întrupare a unei desuetudini de factură interbelică, ce îsi disimulează labilitatea şi incultura sub masca unei sensibilităţi dulceag-lirice. Acest personaj face o notă uşor aparte în raport cu ceilalţi doi « mediocri » (Omul cu Ziarul şi Bătrânul cu Baston), mai ales datorită senzaţiei, create inclusiv prin alegerea costumului, că doamna aparţine unei generaţii mult anterioare chiar şi celei a Bătrânului cu Baston. Tamara Creţulescu face un rol de compoziţie, maniera sa de joc fiind în uşoară disonanţă cu stilul foarte firesc abordat de către Toma şi Gheorghe Dănilă ; această manieră de joc mai apăsată contribuie la atmosfera de insolit şi labilitate care îmbracă personajul doamnei Creţulescu.

Acestei triade a mediocrităţii (bătrânica ipocrită, semidoctul pompos, golănaşul de cartier) i se opune Omul cu Violoncelul – personaj interpretat de către Cristian Munteanu. Dacă ceilalţi trei reprezintă principiul pasiv şi auto-suficient al umanităţii, violoncelistul este întruparea principiului activ, dinamic : consecvent, cu neabătută perseverenţă, violoncelistul îşi exersează bucata muzicală. Prin energia lucrului său, acest personaj îi scoate pe ceilalţi trei din confortabila lor apatie ; văzut din perspectivă creştină, violoncelistul este cel care lucrează asupra sie însuşi, străduindu-se să realizeze potenţialul sădit în el de către Creator: omul care, în parabolă, îsi înmulţeşte talantul primit de la Stăpân. Prin însuşi faptul lucrului său întru spirit, violoncelistul reprezintă un reproş viu la adresa confraţilor săi de aşteptare, care şi-au îngropat de mult proprii talanţi. Acest reproş, înregistrat la nivel subconştient, le provoacă celor trei « mediocri » un sentiment de iritare mereu crescândă ; în cele din urmă, ei îl izgonesc pe violoncelist din mica lor comunitate de conjunctură : în sfârşit, pot savura din nou liniştea ! Omul lui Dumnezeu fiind expulzat din cetate, Bătrânul cu Baston şi Omul cu Ziarul se întorc repede în matca propriei apatii. Doamna cu Voal, rămasă în posesia violoncelului, ciupeşte, într-o doară, o coardă. Dar acest instrument al lucrului întru spirit sună disonant în mâinile ei nepricepute…
Am oferit mai sus o interpretare personală a semnificaţiei piesei lui Vişniec. Este, dacă vreţi, sămânţa de sens care a încolţit în mine, văzând acest spectacol. Atunci când a scris-o (1989), dramaturgul îşi propunea o piesă politică despre felul în care ia naştere un complot împotriva « muzicii » totalitare « de partid şi de stat ».

Acestea sunt însă doar două din multiplele interpertări posibile. Fiind o excelentă partitură de dramaturgie absurdă, piesa oferă o imensă paletă de sensuri potenţiale, situate în diverse registre ale metaforei, parabolei şi simbolului. Vă invit să mergeţi la spectacolul regizat de Lavinia Jemna : veţi fi martorii germinaţiei unui vlăstar de semnificaţie nou. Şi va fi doar al dumneavoastră !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *