Sistemul fuziunii electorale

Presimt că unii vor fi indignaţi. “Ce este asta? Credeam că ne ocupăm de lucruri serioase! Asta este o mişelie!". Însă înainte să aruncăm cu roşii în prezentator ar trebui să ştim un amănunt. Întâmplarea de mai sus s-a petrecut cu adevărat. Omul nostru se numeşte Earl Warren. Departe de a fi un escroc sau un manipulator, Earl Warren a fost un democrat formidabil. A devenit unul dintre cei mai apreciaţi judecători din istoria Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii.

Ce se petrece, atunci? Am plecat de la exemplul alegerilor pentru funcţia de Guvernator al Californiei, în 1946, pentru a ilustra un procedeu electoral simplu, eficient, însă practic necunoscut la noi: fuziunea electorală.
În alegerile “normale", un candidat figurează o singură dată pe buletinul de vot. De regulă drept candidat al unui partid sau aliante, eventual ca independent. Însă în alegerile unde este permisă fuziunea, un candidat poate să apară în mai multe locuri pe buletinul de vot, susţinut de mai multe partide. La final, el primeşte totalul voturilor exprimate în dreptul său, indiferent pe ce platformă au fost obţinute.

Asta a făcut Earl Warren. El a câştigat alegerile primare şi a fost nominalizat atât de Partidul Republican, cât şi de Democraţi. Dar nu s-a oprit aici. A mai obţinut şi nominalizarea Partidului Progresist. Victoria sa a fost zdrobitoare.
La prima vedere, pare un procedeu bizar. De ce nu ne-am mulţumi cu un singur partid per candidat? De ce să ne complicăm?
Motivul este simplu. Sistemele majoritare nu sunt teribil de proporţionale. Dimpotrivă. Ele pot da abateri foarte mari de la proporţionalitate. Să spunem că în fiecare colegiu partidul Cola ia 51% din voturi, iar partidul Pepsi ia 49%. Deci partidul Cola va lua 100% din mandate… În alegerile reale disproporţia este mai mică, însă oricum notabilă.

Suporterii votului proporţional cunosc foarte bine acest argument. Ca soluţie, ei propun sisteme de vot (de obicei cu liste de candidaţi) care să respecte principiul proporţionalităţii scorului partidelor. Necazul este că aceste sisteme sunt cu câştigători multipli (multiple winner). Deci nu le putem utiliza, prin definiţie, atunci când trebuie să alegem un singur câştigător. Spre exemplu atunci când alegem un Preşedinte, un primar, etc.

Altă problemă a sistemelor majoritare, în special a “uninominalului într-un sigur tur" (FPTP) este că servesc intereselor partidelor şi alianţelor mari, pentru că tind să blocheze partidele şi alianţele mici, nou apărute. Poate că acest lucru are sens într-un sistem politic matur, chiar venerabil. Dar într-o democraţie nouă, folosirea unui sistem majoritar ca FPTP riscă să ducă direct la osificarea sistemului de partide.
Fuziunea electorală aduce o soluţie. Un partid mic poate nominaliza acelaşi candidat ca un partid mai mare. Sau mai multe partide mici pot să alinieze acelaşi candidat, pe poziţii diferite ale buletinului de vot. La final, voturile sunt numărate în dreptul fiecărei poziţii, apoi însumat.
Să considerăm un candidat oarecare. John. El candidează din partea Democraţilor şi din partea Progresiştilor. Din cele 100 de voturi obţinute, cu care a câştigat mandatul, John a primit 80 de la Democraţi şi 20 de la Progresişti. Un sistem precum FPTP l-ar fi dat câştigător doar pe John-Democratul. În sistemul fuziunii, atât partidul Democrat, cât şi cel Progresist, îl revendică pe John. Într-un fel, ambele au câştigat. Într-un fel neaşteptat, sistemul introduce un fel de proporţionalitate chiar în inima scrutinului majoritar.
Spre deosebire de o simplă alianţă, fuziunea este mai transparentă. Partidele Democrat şi Progresist din exemplul nostru puteau, desigur, să facă o alianţă. Ar fi numit-o Alianţa pentru Democraţie şi Progres şi l-ar fi nominalizat pe John. Alegătorii celor două partide ar fi fost puşi să voteze pentru acest hibrid. În sistemul fuziunii nu este nevoie. John ştie, în final, exact cât la sută din susţinerea sa vine de la Democraţi şi cât la sută vine de la Progresişti. Iar cele două partide îşi păstrează identitatea distinctă.

Ceea ce înseamnă că partidele mici pot avea un rol. În statele unde este permisă fuziunea partidele mici negociază cu cele mari în loc să fie călcate în picioare. În exemplul nostru, Progresiştii pot susţine, prin fuziune, candidaţii Democraţilor în fiecare 4 colegii din 5. Cu condiţia ca Democraţii să susţină candidatul Progresiştilor prin fuziune, în fiecare al cincilea colegiu. Asta înseamnă că în acel colegiu un Progresist apare listat separat, pe buletinul de vot, ca Democrat.
Sistemul fuziunii este deosebit de interesant atunci când este combinat cu alegerile primare. Un candidat charismatic, deştept, dar care vine din partea unui partid mic, nu are şanse prea mari în alegeri desfăşurate în sistem FPTP. Însă dacă fuziunea este permisă, atunci acest candidat, odată asigurată nominalizarea în partidul mic, candidează pentru nominalizarea unui partid mare.

Există o barieră mentală care ne împiedică, pe unii, să înţelegem sensul şi utilitatea fuziunii. Noi credem că este neapărat nevoie ca un candidat al unui partid să facă parte din acel partid. Dar de ce ar fi aşa? Scrie în stele că organizaţia din Sacramento a Democraţilor nu are voie să susţină un Progresist? În fond, nu asta se întâmplă, oricum, în alianţele clasice? În exemplul nostru ficţional, toată Alianţa pentru Democraţie şi Progres îl susţine pe John, membru al Democraţilor. Deci Progresiştii trebuie oricum, în virtutea alianţei, să îl susţină. Prin urmare nici fuziunea nu ar trebui să pună probleme.
Fuziunea se mai numeşte şi “cross-party nomination". Un candidat poate, aşadar, să îşi asigure susţinere din partea mai multor partide. Îl putem compara, cumva, cu acele automobile de curse bricolate, obţinute prin lipirea de piese care provin de la diferite firme. Şi tot în spiritul acestei comparaţii, să notăm că în acest fel sunt produse multe maşini de curse: prin “îmbunătăţiri" adăugate pieselor de serie, ori în locul acestora.
Sistemul fuziunii îi deconectează întrucâtva pe candidaţi de partidele politice. Face mai flexibilă relaţia dintre aceste două elemente. Partidul nu mai are un monopol absolut asupra candidaţilor pe care îi rulează în alegeri. Aceştia pot veni şi de la alte partide ori de la independenţi. Şi invers: candidaţii săi se pot duce şi la alte partide, fără să se rupă complet, formal, de partidul în care îşi au baza.

Pentru alegători, fuziunea are un avantaj. Uneori ei pot să îşi exprime susţinerea pentru un candidat fără să voteze şi partidul din care face parte acesta, ci un alt partid, mai pe placul lor, care i-a asigurat susţinere acestui candidat.
Fuziunea duce la partide mai multe şi mai complexe, care se îmbină unele cu altele în maniere surprinzătoare. Dacă vrem ordine şi disciplină în “careu", cu doar două-trei partide mari şi aliniate cu fluierul sergenţilor, atunci fuziunea nu este pentru noi. Dar dacă dorim o scenă politică mai animată, mai mobilă, atunci fuziunea este o opţiune interesantă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *