Şmecheria Securităţii a învins!

În 1987, semnele deveniseră evidente. Dacă aveai nas să le amuşini. Securitatea a avut. De doi ani la putere, Gorbaciov părea să fi câştigat definitiv partida cu conservatorii. Perestroika devenise politică de stat în ţara comunismului victorios. Tot lagărul se clătina. Noul lider de la Kremlin a venit la Bucureşti şi i-a cerut lui Ceauşescu să dea drumul la reforme. Ceauşescu nici n-a vrut să audă, chiar dacă s-a înfiorat la ameninţările rusului. Mâna lungă a KGB lucra de ani buni pe Dâmboviţa. Nici la vest nu era linişte. Thatcher fusese aleasă a treia oară prim-ministru. "Doamna de fier" se înţelegea minunat cu Reagan, dar şi cu Gorbaciov. În buricul Europei trona marele Kohl. Letală combinaţie!

Când, în noiembrie, muncitorii de la Braşov şi-au învins frica, lucrurile erau clare. Precedentul fusese creat. Schimbarea era o chestiune de luni. Securitatea a început pregătirea pentru marea schimbare.

Prima mişcare a fost s-o şteargă englezeşte de pe câmpul de luptă. Tiptil, să nu prindă stăpânul de veste că-l lasă singur. Valul de schimbări care a măturat toţi dictatorii din Est a convins Securitatea că evaluase just informaţiile şi mizase corect. Ceauşescu era condamnat. Timişoara a prins-o pregătită. Când au început tulburările, Securitatea s-a dat deoparte. Spre deosebire de armată, care i-a rămas fidelă lui Ceauşescu şi a intrat în sânge până la gât. Sângele e cel care a pus armata plocon în braţele noii puteri. Ca să fie absolvită de crimele săvârşite până pe 22 decembrie, armata a comis la fel de multe crime după 22. Un sânge spală pe altul. Aşa s-a legitimat emanaţia: cu sânge năclăit şi cu sânge proaspăt.

Adevărul este crud: în 1989, Securitatea a avut un rol benefic, iar Armata unul criminal. Partizanii teoriei revoluţiei populare, din spumele căreia Iliescu şi ai lui ar fi ieşit ca Afrodita, se miră perfid: cum să fie bună sinistra Securitate, iar Armata noastră populară, care, vorba aia, "a fost cu noi", a omorât 1600 de oameni? O asemenea retorică bolşevică nu trebuie să intimideze. (Cine face pe niznaiul: prim-secretarul Iliescu avea în subordine Securitatea unui întreg judeţ).

Cine generalizează? Cine spune că Securitatea poate fi absolvită de ororile ei din trecut? Cum să i se ierte zecile, sutele de mii de crime din beciuri, din camerele de anchetă, din puşcării, de la Canal, din satele care refuzau colectivizarea? Cum să se uite că a lichidat toată floarea unui popor? Cum să se şteargă, în zece zile din decembrie 1989, întreaga teroare în care a ţinut o ţară întreagă sub cizma roşie jumătate de secol?

Securitatea nu poate fi iertată. Abţinerea din 1989 nu poate spăla sângele vârsat în 45 de ani! După cum nici sângele vărsat de Armată acum 22 de ani nu poate fi iertat în contul eroismului de la Plevna sau Oituz. În 1989, şi Armata şi Securitatea erau două instituţii de bază ale comunismului criminal (pleonasm obligatoriu!).

Doar că şefii Armatei au avut ochelari de cal şi capete pătrate sub caşchete până în ultima clipă. Minţile lor de apevişti lingăi, cu Academia Militară făcută pe puncte, de Moşi Teacă unşi generali pentru că erau mai proşti decât comandantul suprem, carierismul lor cu vipuşcă i-au trădat.

Ceştilalţi, securiştii, au fost mai şmecheri. Au simţi schimbarea şi s-au orientat. Au supravieţuit bine mersi. Cu câteva excepţii (Stănculescu e cea mai notabilă), majoritatea milionarilor apăruţi ca muştele pe rahat, după ’89, au fost în cârdăşie cu Securitatea, iar nu cu Armata. După ce a trecut zavera, Securitatea a ridicat iar capul. Şi-a reactivat relaţiile. Şi-a refăcut reţelele. În 1989, condamnarea ne era semnată: capitalismul românesc va fi securist sau nu va fi deloc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *