Soldăţelul de plumb şi poporul

Aşadar, fără pelerină şi eşarfă, dar cu privirea înghiţind vocile din afară, am urcat, dis-de-dimineaţă, în tramvaiul spre birou. Încerc să mă pliez cât îmi permite trupul, în aşa fel încât să nu ocupăm prea mult spaţiu, eu şi cartea, de astă-dată, recunosc, uşor mai voluminoasă.

Am ratat momentul în care tramvaiul a prins viaţă, exact aşa cum cred eu că a prins viaţă, din indiferenţa celorlalţi, soldăţelul de plumb. Fiecare vorbea cu fiecare, căutându-şi interlocutorul colectiv şi certându-l « cu drag », aşa cum câte un părinte îşi apostrofează în public copilul, alternând o duioşie suferindă cu o autoritate şi mai bolnavă: “Ţip pentru că ştiu mai bine decât tine şi pentru că te iubesc şi iubindu-te îţi cer să îmi dai ascultare, legitimându-te împreună cu mine".

Că medicamentele sunt scumpe, medicii pretioşi, politicienii hoţi, preşedintele mafiot şi hain, mi-o spun la fiecare ceas emisiunile de ştiri, divertisment, funcţionarii, taximetriştii, deşi în cazul celor din urmă nuanţele fac totul. În toate cazurile mai-sus enumerate însă, adresarea nu este personală. Nu îmi vorbeşte nimeni prinzându-mi privirea şi, ca atare, nu îmi mai pasă, pentru că a fost acel moment în care a trebuit să decid. Dar aici, în tramvaiul hidos înviat, vorbele îmi măsurau respiraţia, mă luau complice pentru a mă abandona mai apoi celei mai crunte însingurări, în care perechi de ochi împerecheate pe dos, albastru cu caprui şi negru cu verde, îţi desfac, pliu cu pliu, stratul gros de acum de iluzii. “Mama mea a trăit 98 de ani. Ce, eu mai apuc 50?! Mă omoară Băsescu până atunci, n-am mai văzut aşa ceva, îmi ia medicamentele de la gură!" – “Ai văzut cu vameşii, l-au supărat şi i-a arestat. Fantastic, domnule, cum să nu ia şpagă, dacă le-a luat banii din salar?". Domnul grizonat de lângă mine, care îşi puncta cuvintele cu câte un mestecat de măsele, purta dialogul sfidător cu o bătrână aflată fix în cealaltă parte a tramvaiului, căreia, fiindu-i greu să îşi susţină argumentaţia cu gâtul răsucit, atârna halucinant de bara din tramvai, depăşind milimetric capetele celorlalţi călători.

Furia colectivă, care la noi a reuşit prea puţin să ridice baricade revoluţionare, fusese declanşată, se pare, de un biet controlor de bilete, “omul lui Băsescu", care îndrăznise să ne controleze pe noi, slujbaşii plătitori de taxe pentru îndestularea preşedintelui şi a oamenilor lui. Nu am, vă puteţi da seama, nici o simpatie amume pentru controlorii de bilete. Nu cred nici că poporul ad-hoc constituit într-o dimineaţă de marţi avea ceva de reproşat controlorului, în afară de faptul că pusese fişa postului ingrat mai presus de solidaritatea genetică cu oamenii “de rând". Se plasase, astfel, de unul singur, în afara celorlalţi cu trup comun, fără a fi experimentat însă, pe cont propriu, angoasele unei identităţi singulare. Bietul om, cum era şi previzibil şi poate unicul lucru de înţeles în toată această aventură a tramvaiului călător, a mărturist rapid că este, şi el, o victimă a celor răi şi corupţi care “stăpânesc" ţara.
Pentru câteva minute bune am uitat de precauţiile ridicate cu atâtea absurde calcule de inginer. Le-am lăsat privirile să îmi rămână cute pe frunte, la capătul unui an în care însingurarea mea, invers proporţională cu înfrăţirile monstruoase dintre ei, m-a făcut să mă aşez într-un acasă care nu mai are, iată, nimic de-a face cu alte iubiri decât cele smerite şi timide. Şi pe mama o iubesc acum pentru că am cunoscut-o şi, oriunde aş fi aflat-o, nu aveam cum să nu o iubesc. Nu iubesc pe nimeni doar pentru că împărtăşim aceeaşi ţară şi nici nu cred în acea ţară în care legăturile sociale sunt numite “neam", ca şi cum, într-un enorm incest colectiv, ne-am împărţi sângele.

Poate de aceea m-au speriat amănuntele naţionaliste din discursurile noului premier, iar extazul cu care noul ministru de Externe, Andrei Marga, se uită la Putin mi s-a părut una dintre cele mai serioase ameninţări. Aş fi cerut colegilor din presă, oricât de greu li s-ar fi părut să « rateze » ştirea, să nu amintească deloc declaraţia lui Marga, pentru că se întâmplă, iată, lucuri mai grave decât o pagină albă de ziar. În rest, râca cotidiană şi tramvaiele vii nu vor dispărea cu amnistierea fiscală a funcţionarilor, nici forumurile din care raţiunea lipseşte, ba chiar se vor acutiza. « Să ne dea, să ne facă, să ne dreagă » nu a fost nicicând o soluţie pentru oameni : cele opt procente din leafă nu vor cumpăra un tramvai al cărui traseu însoţeşte cursul râului de miere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *