Sub lupa memoriei: Experienţe personale din timpul condamnării comunismului (III)

Guvernările post-decembriste, mai întâi sub preşedintele amneziei, Ion Iliescu, apoi sub acela al tergiversării, Emil Constantinescu, au ocolit subiectul. Cel de-al doilea a trimis mesaje frumos întocmite, dar nu s-a înfăţişat în Parlament, înfruntând reacţiile isterice ale nostalgicilor regimului naţional-securist, ale foştilor şi actualilor protocronişti, ale demagogilor şi canaliilor pentru a rosti cuvintele esenţiale: "Condamn dictatura comunistă din România ca ilegitimă şi criminală".

S-a născut Memorialul de la Sighet ca iniţiativă a unor oameni extraordinari, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, în fiecare an se desfăşoară Şcoala de Vară de la Sighet, există Centrul Internaţional de Cercetări legat de Academia Civica, s-a înfiinţat Memorialul Revoluţiei de la Timişoara din iniţiativa lui Traian Orban, au apărut cărţi, amintiri, volume documentare, dar statul român a tăcut.
În 2004, constrâns de circumstanţe, Ion Iliescu (care gafase lamentabil în 2003 pe tema Holocaustului în interviul cu ziarul israelian "Haaretz") a acceptat concluziile Raportului Comisiei conduse de Elie Wiesel şi a condamnat Holocaustul din România. Societatea civilă românească i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu să se angajeze în condamnarea regimului totalitar bolşevic pe întreg parcursul existenţei sale, de la 6 martie 1945, când a fost impus guvernul-marionetă al lui Petru Groza, până la Revoluţia din decembrie 1989.
Apelul lansat de Sorin Ilieşiu în 2005 cerea să fie condamnate şi crimele de după 22 decembrie. S-a format astfel o masă critică care a dus la înfiinţarea, în aprilie 2006, a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Preşedintele a dovedit deopotrivă voinţă politică şi consecvenţă întru principii. În iunie 2006, la o întâlnire cu membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale în prezenţa unor jurnalişti cunoscuţi, preşedintele Băsescu a spus categoric, referindu-se la intensificarea atacurilor împotriva demersului nostru: "Chiar dacă rămânem în final doar dl. Tismăneanu şi cu mine, tot voi condamna comunismul". N-am rămas singuri, ne-am bucurat de sprijinul societăţii civile, care a găsit varii forme pentru a-şi exprima solidaritatea.

Cauza formării acelei Comisii a fost endogenă, deci nu a fost vorba de presiuni externe venite din partea Uniunii Europene. Era o premieră nu doar la noi, ci şi în ansamblul statelor post-comuniste. Existase Comisia Eppelmann în Germania, dar RDG-ul nu mai exista ca stat. Era vorba, prin urmare, de necesitatea unui gest similar cu acela al preşedintelui Jacques Chirac în 1995 când, în numele statului francez, a condamnat regimul de la Vichy, de asumarea trecutului traumatic prin recunoaşterea crimelor comise, a caracterului ilegitim al regimului comunist. Trebuiau analizate instituţiile, metodele şi personalităţile care au făcut posibile fărădelegile epocii comuniste.

Un grup de tineri istorici, politologi, filosofi, sociologi au pornit cu entuziasm şi competenţă să elaboreze Raportul Comisiei. Rolul membrilor şi al meu ca preşedinte a fost, înainte de toate, să orientăm conceptual activitatea experţilor şi să menţinem legătura cu şeful statului pentru a ne facilita accesul la arhive. Am lucrat cu toţii la scrierea Raportului Final, ne-am consultat permanent. Am considerat necesară, din punct de vedere istoriografic şi moral, includerea în Raport a represiunilor din teritoriile româneşti anexate de URSS în 1940. Cum crimele comuniste au afectat destinele tuturor cetăţenilor României, Raportul include analiza situaţiei minorităţilor naţionale în perioada dictaturii. Punctul de vedere al victimelor a fost reprezentat printr-un capitol scris de dl. Gheorghe Boldur-Lăţescu şi experţii AFDPR.

Raportul Final, numit astfel pentru că încheia activitatea acelei echipe de analiză a dictaturii, tot aşa cum Raport Final s-a numit şi documentul generat de Comisia Wiesel, este o operă colectivă, asumată de toţi membrii Comisiei Prezidenţiale în spiritul şi în metoda sa. Să-mi fie permis să omagiez în aceste sumare rânduri memoria celor trei membri ai Comisiei care s-au stins din viaţă: Constantin Ticu Dumitrescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Viitorul democratic al României ţine de asumarea lucidă şi onestă a unui trecut care trebuie confruntat, nu romantizat şi mistificat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *