Taxa pe centralele de apartament salvează România

Cum îi trece unuia prin cap o reglementare meschină şi complet decuplată de realitatea imediată, cum o îmbrăţişează imediat toţi birocraţii din lume. Monstrul care îmi traversează din când în când emisferele cerebrale e chiar ăla, cel născut din somnul raţiunii. Îl vedeam la televizor pe Borbely explicând fatalist ceea ce ni se întâmplă. Nu visase nimic în noaptea dinainte, dar dimineaţă, când a aflat ideea Comisiei Europene, i s-a părut genială.

Monstrul birocratic este specia dominantă pe planetă, noi, oamenii de rând, venim după aia. Eram condamnaţi deja pentru că aşa se hotărâse. Nu mai era nimic de comentat. Expunerea semăna cu rânjetul unui mistreţ care îşi arată colţii şi asta numesc eu monstrul birocratic. Emisia de noxe a centralelor murale este inofensivă, dar într-o interpretare ultra-ecologistă ar trebui poate interzise, dar nu asta este discuţia. Nici măcar valoarea taxei, de va fi 50 sau 200 de euro/an, ci inadecvarea subiectului la realitatea pe care o trăim. E vorba de principiu.

Nu poţi clădi pietre de moară pe spatele consumatorului final şi în acelaşi timp să te angajezi să ştergi datoriile companiilor de stat, dar fără a le restructura. Cam asta face acum Guvernul. FMI a acceptat în principiu radierea unor datorii istorice – pe care oricum nu mai miza nimeni că vor fi plătite vreodată – cu condiţia privatizării urgente a găurilor negre din economie. Aceasta se întâmpla în mai, anul acesta. Emil Boc a promis că aşa va face şi că marii datornici vor avea un management privat începând, ştiţi de când?, din decembrie. Suntem în noiembrie şi procesul de selectare a managerilor privaţi nu a fost încă demarat.

În spatele pierderilor şi a datoriilor de miliarde de euro se află, într-adevăr, multe familii de români, dar amânându-le deznodământul şi lungindu-le agonia, nu rezolvi decât să lărgeşti o groapă şi mai mare în care până la urmă tot se vor prăvăli. La CFR, Poşta Română, Compania Naţională a Huilei, ca să nu mai vorbim de Oltchim, sute de mii de salariaţi se chinuie sub pragul sărăciei, cu salarii de o mie de lei, iar experienţa şomajului tehnic o trăiesc deja de luni bune. Beneficiile se adună în dreptul unei mâini de şefi ce orbitează în jurul politicii, iar câţiva băieţi destepţi stau pe margine şi salivează cu ochii pe patrimoniu, pe câteva sedii şi pe nişte licenţe de explorare, în ultimă instanţă. Astfel că nu componenta socială este motivul pentru care aceste companii de stat sunt ţinute sub aripa protectoare a Guvernului.

Arieratele în economia de stat au ajuns la 20 miliarde de lei, adică exact cât deficitul bugetar de anul acesta (4,4%). Motivul pentru care nu avem totuşi un deficit de două ori mai mare, ca o consecinţă firească a pierderilor companiilor ce au statul ca acţionar unic, este că avem cât de cât şi o economie privată. Rezultatele macro-economice (PIB, deficit) trebuie înţelese în felul următor: fiecare leu pierdut la stat a fost acoperit cu un leu din profitul de la privat. Din 2 lei, cât a câştigat mediul privat, 1 leu a acoperit gaura statului. Aşa se şi explică de ce situaţia a fost tolerată până acum de FMI – pentru că cifrele macro-economice se încadrau în limitele negociate. Plătea privatul, dormea toată lumea liniştită.

Această filozofie aplicată de guvernanţi – "Măsurăm, croim, tăiem, dar păstrăm 4-5% din PIB pentru puşculiţa noastră" – este ultima reminiscenţă a regimului comunist în România, la 21 de ani de la prăbuşirea doctrinei. Ceauşescu făcea la fel în ultima fază, ţinea oamenii în frig, le plătea 70% din salariu, dar se lăuda că are industrie. Aşa şi Boc, care lungeşte chinuitor momentul reformării sectorului de stat, eu înţelegând din asta că trăieşte clipa şi că nu-l interesează ce urmează după dânsul. Aşa au gândit, fără excepţie, toţi guvernanţii din ultimii 21 de ani şi, nu vă faceţi iluzii, liderii USL sunt exact din acelaşi aluat. Abia aşteaptă să se înfigă în puţină cărniţă din patrimoniul de stat. Sunt alţii? Nu, sunt aceiaşi. Dacă îmi amintesc, Laszlo Borbely, care ne ameninţă cu o taxă pe centralele de apartament, a guvernat şi cu liberalii, şi cu pesediştii şi mai mult ca sigur îl vom vedea la fel de fericit şi după 2012. La urma urmei, dacă atât poate Borbely, putem spune ceva? Plătim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *