Telenovelă: Dragostea e un lucru foarte mare !

PROLOG

Antofagasta este un oraş pe gustul meu. Orăşelul minier, port la Pacific, aflat în nordul Republicii Chile are un farmec deosebit. Poate este vorba de o îmbinare savantă între clădirile vechi de stil spaniol şi buildingurile noi, trase în sticlă, ale secolului XXI, majoritatea concentrate pe litoral. Acum câţiva ani treburile şi dorinţa mea neobosită de a vedea locuri noi m-au dus în acest oraş din Chile, numit pe bună dreptate Perla Nordului. După ce am luat masa la Don Pollo de pe bulevardul Jose Santos Ossa, unde se pot mânca cei mai buni cartofi prăjiţi de pe Terra, sigur, cu cei mai delicioşi pui la rotisor, împreună cu cele mai echilibrate şi aromate murături – am hotărât să iau cafeaua, unde altundeva decât la Café del Centro pe strada Arturo Prat. Cele două străzi se întretaie în unghi drept, ca mai toate străzile din Antofagasta. Am trecut de intersecţie şi ajunsesem la intrarea în cafenea cînd brusc a început un cutremur măricel – din nefericire Chile este patria cutremurelor. A durat câteva secunde. Suficient ca o femeie să se sperie şi să cadă literalmente la picioarele mele. Am ajutat-o să se ridice. Era tânără, îmbrăcată foarte elegant şi neobişnuit de frumoasă. Am invitat-o la o cafea ca să se liniştească şi i-am spus că este foarte frumoasă. “Găseşti că sunt frumoasă? Poate că da, poate că nu! Dar pentru că eşti străin, este evident acest lucru, o să-ţi spun o poveste – nu ştiu de ce, poate cutremurul este de vină, poate modul cum ne-am întâlnit. Poate faptul că semeni destul de mult cu cineva. Aceiaşi ochi albaştrii, acelaşi aer de călător. O să-ţi spun o poveste din acestui oraş. Poate este adevărată, poate… nu! Tu hotărăşti!"
În următoarea jumătate de oră am auzit de la frumoasa făptură cea mai fantastică poveste de dragoste, pe care mă grăbesc să o relatez sub forma unei telenovele latino.

Episodul 1: CONCITA TREPAN

Concita este prea frumoasă pentru a fi descrisă în proză . Cuvintele sunt neputincioase şi plate pentru a o zugrăvi. Ar trebui imaginaţia poetului şi talentul pictorului pentru ca să o înfăţişezi cît mai aproape de realitate. Să ne mulţumim, totuşi, să ştim că are 1,70 m înălţime, că are ochi codaţi, imenşi, negri şi uşor depărtaţi, că părul cîrlionţat formează o masă de mătase de culoarea nopţii, care pare că o învăluieşte la fiecare mişcare. Nasul mic şi drept şi fruntea bombată ar entuziasma cel mai dificil estet. Corpul ei pare a fi desenat de un suprem specialist în erotică : zvelt şi suplu ca o liană, cu sînii mari şi insolenţi, cu piciore interminabile fuselate în cel mai pretenţios tunel aerodinamic, cu fesele generos cambrate. Carnea ei tare ca mărgeanul sidefiu străluceşte într-o surprinzătoare culoare auriu-roşcată, un superb bronz pe care Concita îl poartă cu mîndrie provocatoare. Pentru că ea este o prinţesă din legendarul neam Inca, pe nume Trepan Mayo, însă pentru evidenţa populaţiei din Republica Chile era Concita Del Mayo. Istoria noastră s-a întîmplat cînd aproape zece la sută din populaţia ciliană era formată din rasă pură indiană. Adică din diaghitas şi cibacias , vechea populaţie a locului şi din cîţiva invadatori mîndri pînă la dispreţ din neamul inca. Mama Concitei era o prinţesă araucană iar tatăl ei – ultimul descendent al unui important rege Inca. Aşa încît familia Del Mayo putea să revendice, oricînd, cu milioane de martori, cam jumătate din Chile, pînă în Ţara de Foc. Dar viaţa nu a fost uşoară pentru splendida făptură. La vîrsta de 15 ani îşi pierde toată familia, victimă uneia dintre multele epidemii împotriva căreia vechii locuitori ai Americii nu sunt apăraţi. De data accea a fost vorba de febra tifoidă. Rămasă singură pe lume, Concita se angajeză ca picoliţă la unul dintre cele mai luxoase resturante din Antofagasta. Acolo ea realizează fascinaţia pe care o are asupra bărbaţilor, fie că sunt măturători sau milionari, fie că au cincisprezece sau optzeci de ani.
La data întîmplării pe care o relatăm Concita avea 17 ani, vîrstă la care femeile din rasa ei încep să devină într-adevăr frumoase. Totul începe cînd răsfăţatul fiu al banchierului Guerrero vine într-o seară să cineze la restaurantul în care servea Del Mayo. Don Jose a avut întotdeauna ce şi-a dorit, de la tren electric la maşină de sport. Bogatul său tată nu l-a lăsat să ceară de două ori. Totul se obţinea uşor şi fără efort. În faţa Concitei, Jose rămîne mut. În primul rînd nu mai văzuse niciodată în viaţa lui o femeie să se mişte în felul acela suprem de mîndru, cu insolenţă chiar, dar provocator şi senzual în acelaşi timp.

Episodul 2: JOSE

Concita îl întreabă a doua oară, cu o voce profundă şi educată “ce doreşte, domnul ?". Jose Guerrero este un răsfăţat original. Averea lui îi permite tot felul de nebunii. Aşa încît răspunde : “pe tine !". Ca răspuns primeşte o palmă magistrală, dată cu pumnul strîns, că era să cadă de la masă. “182 !" urlă toţi obişnuiţii localului, rîzînd şi bucurîndu-se ca nişte copii. Jose, cu un obraz roşu, ţinîndu-se de falcă, are şi el mîndria lui. Cere explicaţii. Apare proprietarul restauranului care îşi cere, pufnind tot timpul în rîs, scuze. “Ce să fac, seňor, să o dau afară ?! Se spune că Inca ăştia au aur ascuns în munţi. Mâine pot veni să cumpere tot restaurantul, ba chiar tot oraşul. Ei, oricum, aveţi onoarea de a fi cel de al 182 bărbat pocnit de Concita. Să ştiţi că aţi avut noroc ! Doctorului Juan da Fuerte i-a scos doi dinţi !". Tînărul realizează ridicolul situaţiei. Încearcă să ia lucrurile tot în rîs pentru a scăpa din postura incomodă: “Ce nostim ! În sfîrşit am primit şi eu o palmă. De cînd aşteptam aşa ceva !". Este aplaudat la scenă deschisă de ceilalţi clienţi. Este rîndul Concitei să arunce şervetul şefului restauranului “domnule, serviţi-l dumneavoastră pe acest client prea grăbit !" şi iese, pe aplauze şi mai puternice. Totul putea să se termină aici, ca într-o scenetă de cabaret. Încăpăţînatul Jose, însă, nu doarme toată noaptea. Să se fi îndrăgostit, sau era vorba doar de fructul oprit, de faptul că pentru prima oară în viaţă cineve îi ţinea piept, atît de brutal. Revine a treia zi, dar îi trimite înainte Concitei un coş uriaş de flori şi o brăţară de aur cu diamante. Intrat în restaurant, Jose cere să fie servit tot de Concita. Ea nu refuză. Este mai frumoasă ca oricînd în veşnicul ei strai negru, doliu după părinţi şi o copilărie fericită, şi încălţată în sandale de piele făcute de araucani. La sfîrşitul mesei Concita scoate brăţara din buzunar şi o pune pe masă. Jose se încruntă “nu accepţi darul meu ?". Concita răspunde : “păstreaz-o ! Dacă încerci să mă cumperi, să ştii că Inca au încă bogăţii nemăsurate bine ascunse, iar eu valorez infinit mai mult decît brăţara asta nenorocită !". Aşa începe povestea de dragoste dintre Jose şi Concita. Dragoste, mai ales din partea lui Jose, care face cheltuieli nebuneşti. Flori rare, bijuterii unice, maşini sport şi acte de proprietate asupra unor imobile – toate iau calea spre inaccesibila prinţesă Inca. Cu o nesocotinţă şi un capriciu suverane şi fără vreo logică, Concita acceptă unele daruri şi le respinge pe altele. Jose nu înţelege nimic, iar tot ce a obţinut de la splendida făptură este afişatul împreună în societate şi un sărut…pe frunte. Jose află unde este casa Concitei şi vrea să-i facă o vizită, cu şampanie şi bomboane de ciocolată. Însă vila unde locuieşte frumoasa prinţesă este păzită zi şi noapte de un pluton de araucani solizi. Şi nu este bine să deranjezi pe aceşti paznici credincioşi şi aproape sălbatici, care la un simplu gest al stăpînei lor ar ataca un tanc, cu mîinile goale. Cu atît mai mult cu cît cămăşile înflorate ale araucanilor ascund nişte obiecte care seamănă grozav de bine cu un Mauser sau un Colt. Apoi Jose află despre mercenarii tocmiţi de acelaşi doctor Juan da Fuerte să o fure pe Conchita. Nimeni, niciodată nu a mai auzit de durii războinici. Poate rechinii din rada portului să ştie ceva… Jose Guerrero multiplică eforturile, cheltuieşte sume uriaşe, dă petreceri strălucitoare. Concita vine rar la acele petreceri date în cinstea ei, şi nu stă decît puţin.

Episodul 4: MIGUEL

Lumea începe să bîrfească. Vestea strălucitoarelor petreceri ale lui Jose ajunge pînă la hacienda lui Miguel Rosario. Dacă Jose Guerrero este un băiat de bani-gata, cu Miguel este altă poveste. Jose are 25 de ani, Miguel – 27. Nu vîrsta îi desparte pe cei doi tineri, ci concepţia despre viaţă. Şi familia lui Miguel este bogată. Dar el s-a învăţat cu munca de la 12 ani. Se scula dimineaţa la şase, ajuta pe oameni să pregătească hrana animalelor, pleca la şcoală, revenea la prînz, îşi făcea lecţiile, apoi ajuta contabilul haciendei, sau pe văcari, unde era nevoie, fie de mintea sa iscoditoare, fie de braţul său puternic. Mînca cu toată lumea la ora şase seara şi apoi muncea la cîmp sau citea o carte pînă la 11 seara cînd se strîngeau în jurul focului. Miguel era, la 27 de ani, un om de afaceri de succes. Studiase mult, călătorise în State şi în Europa. Înţelesese, mai mult ghicind, că una din reţetele viitoarei omeniri este ginta latină cu o educaţie şi cultură anglo-saxonă. La vastele întinderi de pămînt Miguel adăugase mine de fier, de zinc, de aur şi mai ales de metalul acela care îl caută americanii şi plătesc aşa de bine… titan ! Nu prea avea timp de petreceri şi baruri, Rosario Junior. Totuşi, cînd trece prin Santiago, face cîte o excepţie. Acea excepţie îi aduce în faţa lui pe Conchita, care lua parte şi ea la sărbătorirea în cauză. Concita este mai frumoasă şi enigmatică ca oricînd. La un moment dat, Concita rămîne singură. Miguel o abordează direct: “Domnişoară, faptul că eşti o prinţesă Inca nu îţi dă dreptul să-ţi baţi joc în halul ăsta de Jose !" Concita îl măsoară, dispreţuitoare, de jos pînă sus. Spaniolul ăsta blond cu ochi albaştri, este un tip bine, un bărbat periculos. “Nu am de ales, seňor ! Trăim într-o societate a bărbaţilor, în care totul se vinde sau se cumpără. Preţul meu este de zece milioane de dolari şi un contract. De căsătorie. Pe de altă parte Jose nu mă iubeşte, ci doar mă doreşte, cum şi-a dorit maşina de curse, sau iachtul, sau armăsarii pur-sînge. Mai devreme sau mai tîrziu va înţelege că mă pierde şi atunci va plăti preţul. El, sau altul…" şi Concita zîmbeşte – ca o panteră, dacă panterele zîmbesc. Miguel este hipnotizat de frumuseţea prinţesei şi fascinat de timbrul vocii joase şi calme şi mai ales de amestecul de înţelepciune, ferocitate şi francheţe brutală a tinerei. Nici Concita nu pare indiferentă la mentalitatea de om activ, la imaginaţie bogată a tînărului spaniol, astfel că cei doi pleacă împreună şi pentru că au multe să-şi spună, pînă la urmă ajung la hacienda lui Miguel Rosario. Pentru prima dată în viaţă Trepan Mayo, adică Concita, este fericită. Îi place viaţa la fermă şi rămîne acolo. Dar mai mult îi place Miguel care îi recită din Shakespeare, îi povesteşte despre Paris şi despre teoria relativităţii a lui Einstein. Pentru prima oară în viaţa ei, Concita s-a îndrăgostit. Iar Miguel este nebun de dragoste. Concita este femeia adevărată lîngă care ar vrea să trăiască o viaţă, să aibă copii şi să conducă împreună micul său imperiu.
Într-o seară, Miguel o găseşte pe Concita înlăcrimată, ţinînd în mîini straniile quip-uri inca. “Alungă-mă, Miguel, îţi aduc nenoroc şi sînge…", îi spune superba prinţesă, dintr-o răsuflare. Miguel rîde şi o consoleză, îi spune că în secolul XX nu trebuie să mai creadă în vechile superstiţii. Trepan Mayo dă din cap, însă : “ Miguel, Santeria nu minte !"…

Episodul 5 : LA REGLA LUKUMI

Miguel ştia cîte ceva despre religia secretă. Probabil că ştia că cele mai vechi refriri la această religie erau din anul 1517, din Havana. Santeria, denumită şi La Regla Lukumi şi Legea Orisha, este de fapt vechea credinţă africană Yoruba sub un ambalaj catolic hispanic. Mulţi specialişti în istoria religiilor şi monseniori catolici admit faptul că sclavii negri din Africa Occidentală au adoptat religia catolică impusă cu forţa în Lumea Nouă după panteonul şi mitologiile de acasă, din Africa. Dar acest lucru, această nouă religie sincretică, este doar partea de deasupra apei a gheţarului. De fapt, cînd un genre da color, adică sclavii eliberaţi, se roagă lui IIsus, acesta este doar o interfaţă, un intermediar, către Olodumare de la care provine ashe, energia spirituală care este sursa Universului, a Vieţii şi a Lumii Materiale şi a Lumii Spirituale. Ipostazele materiale sau emisarii spirituali ale lui Oludumare sau Olorun, care nu este nici bărbat, nici femeie, sunt numite Orisha. Sunt mii de Orishe , pentru fiecare aspect al vieţii sau o forţă a naturii, la fiecare asociindu-se o culoare, un număr, un animal, o zodie, un parfum, o zi a săptămînii, un aliment, etc. Cel mai important Orishe este Elegba sau Eleggua care este stăpînul drumurilor şi porţilor acestei lumi. El stă la jumătatea drumului dintre uman şi divin, intermediind între Olorun, Orishe şi umani. Cînd cineva vrea să se roage, după ce îşi pune pe cap bentiţa colorată în culorile Orishei respective şi aprinde numărul de lumînări indicat, face obe, adică aduce ofranda, şi se adresează prima dată lui Elegba, care deschide căile de comunicare între lumea nostră şi Orishe. Nimic nu poate să se întîmple pe Pămînt fără voia lui. Sfîntul catolic care îl reprezintă este Sfîntul Anton, culorile sale sunt roşu şi negru, iar numărul său este 3. Ogun este zeul fierului, al războiului şi al muncii. El curăţă cu maceta drumurile spirituale deschise de Elegba. El este stăpînul violenţei, creativităţii dar şi al integrităţii şi cinstei. Este reprezentat prin Sfîntul Petru, iar culorile sale sunt verde şi negru; numărul său este 7. Ochosi (Sfîntul Norbert) – vînătorul şi justiţiarul, Obatala (Feciora Maria) – tatăl umanităţii şi a tuturor Orishelor, etic, moral, înţelept şi milos; Chango (Sfînta Barbara), stăpînul tunetelor şi al fulgerelor, zeul cu multe neveste care cere să te arunci în viaţă, să te implici şi să iubeşti viaţa cu înfocare – culorile sale sunt roşu şi alb, iar numerele sale 4 şi 6; Oya (Sfînta Tereza) este zeiţa vînturilor şi a furtunilor, stăpîneşte peste morţi şi peste porţile cimitirelor. Nimeni nu poate muri fără voia ei. Culorile ei sunt maron şi alb, iar numărul ei este 9. Oshun este stăpîna apelor curgătoare. Este cunoaşterea şi explorarea. Ea, cea mai tînără şi frumoasă dintre Oishe, guverneză artele frumoase şi cultura. Este asociată cu sîngele, ca simbol al vieţii. Ea este, de asemenea, mesagerul către Olorun. Culorile ei sunt galben şi auriu, iar numărul ei este 5. Babalu Aye (Sfîntul Lazăr) este zeul bolilor, mai ales al vărsatului de vînt. El este un zeu sărac (un minorit ?), are gusturi simple şi nu aşteaptă multe ofrande. Culorile sale sunt alb şi albastru ca cerul, iar numărul său este 17. Orishaoco (Sfîntul Isidor) stăpîneşte peste recolte şi agricultură. El intermediază între certurile celorlalte Oisha şi cu o vorbă bună sau o glumă le risipeşte furia. Culoarea sa este liliachiu. Osain este doctorul, în credinţa Yoruba, adică în Santerie. El controlează doctoriile şi ierburile magice. Nici o vindecare nu poate avea loc fără voia sa. Marile tobe utilizate în ceremoniile Santeria sunt consacrate doctorului Osain. El este reprezentat de Sfîntul Ioan, în oraş, sau de Sfîntul Ambrozie, cînd te afli la ţară. Culorile sale sunt alb, roşu şi galben. Gemenii Ibeyi (Sfîntul Cosma şi Sfîntul Damian) sunt copii lui Oshun şi ai lui Chango. Ei sunt asociaţi cu achiziţia de bunuri materiale şi cu jocurile de noroc. Ei au aceleaşi culori şi numere ca părinţii. Orunmila (Sfîntul Francis din Assisi) este zeul înţelepciunii şi al divinaţiei – el face destinele tuturor. El este singurul dintre Orishe care a asistat la naşterea Universului, şi spiritual vorbind este primul după Olodumare. El deţine Cartea Ifa, unde sunt scrise toate secretele şi misterele Universului, viaţa şi moartea, trecutul şi viitorul. El este Orisha preoţilor Babalu şi se manifestă în special în domeniul intelectual. Culorile sale sunt verde şi galben iar numărul este 16. Oshun este cunoaşterea, iar Orunmila este înţelepciunea. Cei doi trebuie să fie mereu împreună iar ceremoniile trebuie să se adreseze celor doi, împreună. “Înţelepciunea fără cunoaştere este fără folos, iar cel ce are cunoaşterea fără înţelepciune este un pericol pentru el însuşi şi pentru cei din jur" spune Santeria. Santeria a stabilit cinci nivele ale cosmologiei : Olodumare, Orisha-le, fiinţele umane, strămoşii noştrii, şi un ultim grup care cuprinde entităţile naturale, animalele, plantele, obiectele manufacturate. Santeria nu are o carte sfîntă , credinţa s-a răspindit oral, în cel mai deplin secret. Unii spun că aşa cum Sufi este mistica Islamului, tot aşa Voodoo este mistica Santeriei. Este vorba de ritm, de sexualitate, de scrificii animale sau chiar umane, de taine mari şi înficoşătoare. Un alt mare secret al Santeriei este concepţia cosmogonică. Contrar altor religii, La Regla Lukuma afirmă că zeii nu sunt nemuritori, împreună cu Orisha mor încet-încet, prin diminuarea ashe, energia vitală. Ei nu îmbătrînesc, ci devin tot mai diafani şi transparenţi, pînă vor dispare cu totul. Pentru că atunci cînd îndeplinesc rugăciunea unui muritor, Orisha plăteşte cu propriul ashe, cu propria energie vitală. Şi aceasta, cu toate ritualurile, cu toate sacrificiile de animale sau chiar umane, cu toate jertfele ebo. Atunci va fi sfîrşitul Lumii. Ce va fi după ? Numai Orunmila ştie ! Periodic Orisha iau pentru un timp chipul unui muritor ca să se îndrăgostească şi să se încarce cu ashe. Din panteonul Orisha nu lipseşte cea mai puternică zeiţă, Yemaya, care stăpîneşte peste mări şi oceane. Ea este Mama tuturor, de unde vine dragostea şi toate bogăţiile. Yemaya este de o frumuseţe răpitoare, nimeni nu o poate privi fără să moară. Ea este misterioasă şi capricioasă ca apele adînci pe care le guvernează. Ea este considerată Marea Regină a vrăjitoarelor, a magiei şi a tuturor secretelor. Dacă Orunmila ştie, Yemaya ghiceşte cu o intuiţie infailibilă. Ea este Madona de Regla şi guverneză porturile New York, Havana, Rio de Janiero, Antofagasta şi altele unde s-a răspîndit Santeria. Antofagasta ocupă un rol special în această mitologie. În limba vechilor locuitori însemna Poarta Zeilor, locul prin care zeii vin uneori în lumea noastră.
Dar de ce Yemaya ? Pentru că babalu Carlos, bătrînul preot local al Santeriei din Antofagasta jura că Trepan Concita Del Mayo este o ipostază, o încarnare temporară a Marii Zeiţe Yemaya !

Episodul 6 : DUELUL

Concita se roagă de Miguel să meargă la un condombé, la o casă secretă, unde să se îndeplinească ritualul ebo de risipire al blestemului. Miguel rîde. Del Mayo devine tot mai convingătoare şi pînă la urmă, probabil că l-ar fi convertit pe Miguel. Dar într-o noapte în curtea haciendei apare maşina sport al lui Jose cu toate farurile aprinse – “Eşti un hoţ Miguel, mi-ai furat logodnica !". Jose intră în casă, urmărit de văcarii fermei Rosario. Il întîmpină Concita, calmă şi insolentă : “Pleacă de aici, Jose. Nu îţi aparţin. Nu am hotărît asta niciodată. Acum, sunt a lui Miguel. Rezolvaţi între voi, dar fără să mă amestecaţi." Vorbe şi ţinută de zeiţă. Concita credea că vreo cîţiva pumni, poate chiar o zgîrietură de floretă va rezolva rivalitatea.
Însă cei doi prieteni, pardon, duşmani aparţineau clasei educate în spiritul crud al aristocraţiei spaniole şi respectau codul onoarei. Cei doi tineri pregătesc în secret, ajutaţi de patru martori aleşi cu mare grijă, cel mai fantastic duel ce a avut loc pe pămînt.
Este 21 noiembrie 1951, dimineaţa, foarte devreme, în port, la Antofagasta. Un mic vas se strecoară în larg, remorcînd două mici bărci pui cum le numesc marinarii. La un moment dat iachtul “Yemaya", proprietatea lui Miguel, se opreşte. Pe punte apar două făpturi de coşmar mişcîndu-se cu greutate: doi cavaleri îmbrăcaţi în armurile rezistente la glonţul muschetei, purtate cu sute de ani în urmă de conchistadorii spanioli. În seara precedentă obiectele de muzeu mai ornau castelul familei Guerrero. Pentru că cei doi în zale nu sunt alţii decît Jose şi Miguel, decişi să pună capăt rivalităţii lor. Tinerii, ajutaţi de martori coboară anevoios în bărci sprijinindu-se de cîte o carabină americană cu repetiţie “Garand", o armă mortală în mîini îndemînatice. În bărcuţe fiecare are muniţii cît pentru un mic război. Duelul, ieşit din minţile înfierbîntate de dragoste şi ură ale celor doi, este gata să înceapă: Jose şi Miguel stau în picioare în bărcuţele distanţate cam la cincizeci de metri, ţînînd armele în mîini. Este ora şase dimineaţa. De pe iacht se aude o împuşcătură; este semnalul de începere al duelului care urma să dureze maxim o oră. Primul trage Jose, cel ofensat. Trage tot încărcătorul. Gloanţele ricoşeză de pe cuirasa lui Miguel, care salută precizia tirului. Apoi trage, la rîndul său. Jose se clatină puternic, dar nu cade. Schimbul de focuri este apocaliptic. Armurile încep să se deformeze, bărcuţele se reduc la surcele. Mirosul greu al corditei, acest praf de puşcă modern, înlocuieşte aerul tare al oceanului. Minutele trec greu, lestate şi ele de vreo armură. Martorii sunt hipnotizaţi de spectacolul fantastic ce se desfăşoară sub ochii lor. Regretă că nu au luat un aparat de fotografiat, sau o cameră de filmat. Mai tîrziu, martorii au declarat că nu au luat în consideraţie un final tragic al duelului. Se pare că tinereţea exclude posibilitatea morţii. Tinerii, prin definiţie, sunt nemuritori. Duelul continuă. Apare din ce în ce mai evident că Miguel trage mai bine şi fiind mai solid, se ţine mai bine pe picioare. După 43 de minute de împuşcături martorii se pregăteau să oprească duelul, adică să ducă iachtul între cei doi, cînd Miguel Rosario se clatină şi cade peste bord. Se agaţă de barcă, dar, din nefericire puiul se răstoarnă, iar Miguel tras de armura grea se scufundă în adîncurile oceanului. Imediat martorii şi marinarii plonjează să-l caute pe nefericitul Miguel. Zadarnic însă : oceanul nu-şi restituie prada, niciodată… Este tras la bordul iachtului Jose – este pe jumătate nebun, rănit uşor, delirează şi are febră. Va rămîne între viaţă şi moarte trei zile.
Familia Rosario, după cîteva zile de absenţă a lui Miguel, solicită ajutorul poliţiei. Căutările şi investigaţiile sunt nesemnificative. Alibiurile puse la cale de duelişti se dovedesc impenetrabile. Toţi cei implicaţi păstrează tăcerea. După o săptămînă apare şi Jose Guerrero, total schimbat. Duelul şi mai ales moartea prietenului l-au maturizat brusc. Concita vrea însă cu orice preţ să ştie adevărul: “vrei să te căsătoreşti cu mine ? Atunci trebuie să-mi spui cum m-ai cîştigat !". Jose cedează brusc, după câteva zile de hărţuială neîncetată şi îi povesteşte Concitei totul, în cele mai mici amănunte, despre duel. Trepan zîmbeşte ciudat, parcă cu durere şi dispare… Nimeni nu a mai văzut-o, niciodată ! Se spune că trăieşte şi astăzi în Santiago, la fel de frumoasă, dar că nu iese aproape niciodată ziua din casă, ca să nu-i vadă cineva chipul… La trei ore după dispariţia Concitei, Jose Guerrero şi cei patru martori sunt arestaţi. Procesul a durat mult şi a emoţionat toată America Latină. Cu toate că celebrii tenori ai baroului din Lima se înfruntă pledînd cu romantism sau ameninţînd cu cruzime, se fac presiuni şi intervenţii, pînă la urmă oarba Justiţie nu glumeşte : Jose este condamnat definitiv, cu executare, la zece ani de temniţă grea pentru omor cu premeditare. În acest timp îndurerata familie a lui Miguel îl căută pe fundul oceanului. După mai multe săptămâni şi cîteva milioane de dolari căutările se cam stingeau, cînd în contul familiei Rosario intră zece milioane de dolari cu indicaţia “pentru Miguel" . Cu acei bani se cumpără nave speciale şi se angajează specialişti în scufundări, francezi şi italieni, şi după alte câteva zile lungi de căutări, corpul lui Miguel este găsit, în sfârşit, şi are parte de o înmormîntare regească. Se spune că a fost condus pe ultimul drum de jumătate milion de oameni, veniţi din toate colţurile ţării.

EPILOG

Splendida făptură a terminat povestea şi zâmbea ca unui vis frumos. In cafenea a intrat un şofer în uniformă – care evident venise după femeia de la masa mea. Tânăra femeie îşi luă rămas bun în termeni eleganţi, aproape regeşti. "O secundă, seňorita, care vă este numele?" Femeia nu s-a întors, dar a spus tare "Trepan Mayo". De surpriză m-am ridicat în picioare doar că să o văd dispărând într-un Mercedes Geheim Dienst, cea mai scumpă, sigură şi luxoasă limuzină a tuturor timpurilor, maşina care nu există, autoturismul care a fost fabricat în mare secret în doar trei exemplare. Exemplarul numărul doi l-am văzut şi chiar condus, o dată, la Teheran, dar asta este altă poveste.

De cîte ori văd Carnavalul de la Rio, care nu este altceva decît o ceremonie Santeria, sau filme cu simboluri şi practici tot ale Santeriei, cu multe lumînări şi ofrande, nu mă pot impiedica să-mi amintesc această superbă poveste de dragoste, mai ales cînd se face toamnă şi se apropie iarna… anul acesta la 21 noiembrie se împlinesc 60 de ani de la celebrul duel. Privind în jur mă întreb dacă nu ar trebui să reinventăm codul onoarei şi duelul de la răsăritul soarelui… dar, din nou, asta este altă poveste!

“Santeria are dreptate – spunea bătrînul Carlos, babalu al Santeriei în Antofagasta – nu este suficient să fii tînăr, sănătos, frumos, bogat şi inteligent, iubit de cea mai frumoasă şi bogată femeie din lume… trebuie să ai şi…noroc !"

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *