Treapta a noua – cronică –

“Treapta a noua" este o piesă profund psihologică, ce vorbeşte despre remuşcări, vinovăţie şi iertare. Protagonista, Joanna McNeal (interpretată de către Valentina Zaharia), este o alcoolică ce încearcă să îşi depăşească dependenţa şi să îsi pună viaţa pe un nou făgaş, urmând programul de dezalcoolizare al celor douăsprezece trepte. După cum ştim cu toţii, prima treaptă este să recunoşti că ai o problemă. Joanna a făcut însă progrese importante: a ajuns la treapta a noua. Acest stadiu presupune a-ţi cere scuze de la toţi cei pe alcoolismul tău i-a rănit. Iar cea mai importantă persoană de la care Joanna trebuie să obţină iertarea este chiar fiica ei, Melissa.

Cortina se ridică, dezvăluindu-ne-o pe mamă în toiul unor pregătiri febrile pentru momentul revederii cu fiica sa, pe care nu a mai văzut-o de şase ani – mai exact din momentul în care a plecat de acasă, pentru a intra în programul de dezalcoolizare şi a încerca să-şi clădească o nouă identitate, o nouă viaţă. Pe Joanna o macină un uriaş complex de vinovăţie faţă de fiica sa, pe care a abandonat-o pentru a se putea concentra asupra propriei terapii. Valentina Zaharia trăieşte cu fantastică intensitate sentimentele chinuitoare şi contradictorii ale personajului său, împrumutându-i totodată protagonistei Joanna McNeal prodigioasa sa expresivitate artistică : în fiecare clipă, Valentina Zaharia este alta – expresia chipului său se mulează perpetuu trăirilor fluide ale personajului, capturând încă din primele clipe atenţia pubilcului.

În acest moment dificil al procesului terapeutic, Joanna beneficiază de sprijinul lui Eleanor Houser (Patricia Katona), sponsora sa. Doamna Houser este ea însăşi o alcoolică recuperată, ajunsă la o treaptă mai înaltă a programului de dezalcoolizare decât Joanna. Programul în douăsprezece trepte asociază fiecărui pacient un tovarăş de suferinţă mai experimentat (sponsorul său); cei doi băutori în recuperare se supraveghează reciproc, fiecare devenind responsabil pentru continua abstinenţă a celuilalt. Iar Joanna are mare nevoie de sprijinul doamnei Houser, în acest moment extrem de delicat al procesului de vindecare : obţinerea iertării fiicei sale.

Eleanor Houser reprezintă, în economia piesei, principiul echilibrant. Ea intervine în momentele cheie, fie pentru a tempera anxietatea crescândă a Joannei, fie pentru a linişti apele, atunci când tensiunile dintre Melissa şi mama sa se apropie de masa critică. Pentru a-şi întruchipa personajul, Patricia Katona a ales un stil de joc foarte economic, corespunzător temperamentului şi funcţiei dramaturgice a lui Eleanor : fără stridenţe, fără efuziuni de emoţie – o manieră de interpretare rezervată, care lasă însă să transpară drama subiacentă a personajului, în momentele în care doamna Houser alege să se confeseze.
Melissa (Iolanda Covaci) este o fetişcană de 16 ani, introvertită, pentru care singurul lucru ce contează e performanţa. În toate. În orice. Fata primeşte invitaţia de a veni să-şi viziteze mama, pe care nu a mai văzut-o de şase ani. Însă atunci când trece pragul apartamentului Joannei, nimic din alura Melissei nu trădează vreo trăire. Ea este rece, rezervată, precisă. Nu pierde nicio ocazie de a corecta informaţiile sau exprimările inexacte ce se revarsă din Joanna, în diluviul logoreic declanşat de covârşitoarea emoţie a revederii.

Pe parcursul conversaţiei tot mai tensionate dintre mamă şi fiică, descoperim treptat în Melissa un copil sensibil. Şi rănit. Înţelegem că întrega personalitate actuală a fetei descinde direct din trauma dispariţiei bruşte a mamei : o victimă clară a complexului de abandon (în forma sa de negare defensivă), Melissa îşi refuză orice manifestare de afectivitate. Privată de prezenţa mamei şi cu un tată mai mult absent, mereu la serviciu, ea a ajuns la concluzia că manifestările afective sunt lipsite de sens, din moment ce propria situaţie de frustrare emoţională îi apare ca fiind fără ieşire. Mai mult, fata încearcă să compenseze prin muncă şi performanţă un profund complex de vinovăţie : e convinsă că plecarea abruptă a mamei s-a petrecut din vina ei – nu era o fiică destul de bună pentru Joanna. Prin urmare, demonstrând constant că este cea mai bună la şcoală, la muzică, etc., Melissa se străduieşte să merite întoarcerea acasă a mamei sale.

Nu vom explicita aici întreaga complexitate a relaţiei dintre Joanna şi Melissa – ar însemna să-i răpim citiorului mult din farmecul şi din surprizele spectacolului. Vom nota însă faptul că Iolanda Covaci construieşte în Melissa un personaj complex, imprevizibil, ce reuşeşte să uimească publicul prin reacţii intense şi transfigurări neaşteptate. În tânăra adolescentă mocnesc şase ani de emoţii reprimate ; iar eventuala deschidere afectivă a fiicei faţă de mamă este violentă şi extrem de dureroasă – pentru amândouă.

La nivel regizoral, spectacolul este foarte bine ritmat : momentele de mare intensitate emoţională sunt alternate savant cu episoade de respiro sau cu răsturnări de situaţie : un mecanism ce nu ne lasă răgazul de a ne plictisi, nici măcar pentru o clipă.

În general, regia este impecabilă. Singurul punct unde mi-aş fi dorit o intervenţie regizorală mai pronunţată este finalul. Deznodământul indecis pentru care s-a optat ştirbeşte din satisfacţia pubilcului – după atâta tensiune, după atâtea emoţii contradictorii, spectatorii tânjesc, cred eu, după un happy end.

Cea mai importantă răstrurnare de situaţie este, în economia piesei, apariţia total neaşteptată a personajului Tracy (interpretat de Monica Săndulescu). Tracy intră în scenă deus ex machina, întrerupând un moment extrem de tensionat al interacţiunii dintre Joanna şi Melissa. Această fată de pripas, o homeless oportunistă, narcomană, labilă dar haioasă, reprezintă, din punct de vedere dramaturgic, o imensă diversiune – ea aduce în scenă un nou suflu de energie şi o stare de spirit diferită, deturnând totodată atenţia spectatorului de la trama centrală a spectacolului : cea a relaţiei Joanna – Melissa.
Pe de altă parte, jocul energic al Monicăi Săndulescu, fermecătoarea ei insolenţă funciară creează un contrapunct pentru figura crispată şi rezervată a Melissei, determinând chiar o schimbare surprinzătoare în atitudinea adolescentei (până atunci) ireproşabile.

În ciuda faptului de a fi, în esenţă, un personaj de comic relief, Tracy este animată de propria dramă personală. Pe un palier psihologic mai puţin evident, această figură tragi-comică aşează fundaţia unei eventuale reconcilieri între mamă şi fiică – Melissa vede în nefericita narcomană un alter-ego mult mai năpăstuit de soartă ; ea este determinată astfel să reevalueze gravitatea propriei situaţii şi să fie mai indulgentă cu Joanna.

« Treapta a noua » este un spectacol excelent. Personajele complexe merită actrori buni – iar Valentina Zaharia, Patricia Katona, Iolanda Covaci şi Monica Săndulescu satisfac aici pe deplin exigenţele unei dramaturgii de înaltă clasă. O regie economică, eficientă, de actor, serveşte perfect spectacolul şi ne arată ce înseamnă teatrul viu, adevărat, degrevat de snobismul şi ifosele lipsite de conţinut ale regiilor « mari ».
În mod normal, un spectacol atât de bun ar fi meritat să iasă (la propiru !) din underground, din pivniţa (plină de farmec, recunosc) unde se joacă de aproape patru ani. În mod normal, această montare deja multipremiată a piesei lui Tom Ziegler ar fi trebuit să fie de mult adjudecată de către un teatru mainstream. Din păcate, România este ţara unde lucrurile normale nu se întâmplă prea des…

În atenţia directorilor de teatru din România :

Această montare a piesei « Treapta a noua » de Tom Ziegler a câştigat următoarele premii : Gala absolventilor UNATC , 2008 – Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – Valentina Zaharia, pentru rolul Joanna McNeal ; Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, ediţia a XXIII-a, secţiunea "Pledez pentru tine(ri)" – Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – Valentina Zaharia, pentru rolul Joanna McNeal, Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar – Monica Săndulescu, pentru rolul Tracy Mandy ; Festivalul Studio desfasurat la Targu Mures, decembrie 2008 – Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal – Valentina Zaharia, pentru rolul Joanna McNeal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *