Tu de-al cui eşti? Când neamul îşi înalţă Catedrală

Relaţia de neam, adică întocmai sângele, este una de apartenenţă reciprocă, dar totusi inegală: tu aparţii pe de-a-ntregul neamului tău, eşti “de-al lui" Popescu sau Ionescu, în vreme ce neamul ţi se dă într-o doză sau alta, în funcţie de cât ai asimilat genetic şi de cât mai poţi asimila, dovedindu-ţi rădăcinile. Puţini sunt cei care simt că prin vene le curge un sânge strain şi care îşi poartă viaţa delimitându-se sau chiar războindu-se cu cei din propriul neam. În general, personajul romanelor romantice, a cărui existenţă în frescă parcurge în mod necesar surclasarea originilor. Mai poate fi vorba de Popeştii care vor să fie Ioneşti, firi înnegurate în forul intim şi extrem de guralive în cel public. Mai mulţi sunt însă cei care, de la o vârstă care şi ea se încadrează în rutina sferică a vieţilor noastre, indiferent de proiectele de pornire, se repliază în neam. E atunci când vrei să te întorci acasă, într-o geografie în care, speri tu, vei da de cel de odinioară, cu telescopul pe pervaz, gata-gata să descopere o nouă galaxie.

De ce, la o adică, importă dacă eşti al lui Popescu sau al lui Ionescu? Într-o logică aspră, ca orice înţelepciune rurală, alegerea nu se face pe cont propriu. Dacă străbunicul, bunicul şi tatăl s-au ratat, de bună seamă că atunci când va veni vremea te vei rata şi tu. Dacă bunica şi mama au făcut alegeri nefericite, nu există urma de coincidenţă aici: e vorba de particulele constitutive sângelui. Te poţi, desigur, revolta. Îţi poti ironiza grupa sanguină. Poţi pleca de acasa. Cândva, într-un punct al lumii, vei face ca toţi Popeştii pe care i-ai lăsat acasă.

De aceea toţi copii mici sunt întrebaţi, pe uliţele satului, ai cui sunt.
Ne facem o catedrală a neamului. În cele din urmă, probabil că din bani publici. Nu am nici cel mai mic argument împotriva ridicării lăcaşelor de cult. Nu mă incomodează bisericile. Ba chiar aş vrea, şi chiar din bani publici, adică acei bani adunaţi de la fiecare dintre noi, să fie restaurate acele lăcaşe de cult, autentice bijuterii arhitecturale şi istorice. Am comis imprudenţa de a intra într-o dispută privind construcţia marii catedrale prin finanţare directă de la visteria statului. Pentru că nu cred că face parte dintre priorităţile economiei naţionale şi pentru că nu mă simt reprezentată în această decizie care se ia, vrem, nu vrem, în numele tuturor. Acesta este lucrul care îmi place cel mai mult din liberalism – contractul, din care suntem parte. Aşadar, disputa – să înălţăm sau să nu înălţăm o catedrală impunătoare din contribuţiile nostre la bugetul la stat? Argumentele proprii le-am enunţat. Acum, agumentul major al interlocutorului: este o catedrală a neamului nostrum; neamul, adică noi, eu şi cu tine şi cu ei laolaltă, trebuie să ne-o asumăm. Nici nu mai contează dacă asumarea este de ordin financiar.

Plătim păcatul naţiunii înţelese ca neam. Atunci când cetăţenia este pusă în ecuaţia sângelui, un contract de reprezentare de felul celui gândit de liberalism, unica, de altfel, condiţie de posibilitate a democraţiei, nu mai este cu putinţă. Indiferent de scrutinul electoral, de separaţia puterilor în stat, paznicul de noapte sau piaţa liberă. Este ca şi cum, la fiecare intersecţie în care ajung, suntem întrebaţi ai cui sunt, pentru a ne fi ştiut, dinainte, drumul pe care îl vom alege. Intr-o astfel de relaţie, raţiunii i se cere să stea, umilă, deoparte. Sângele şi doar el da seama.

Atunci când opţiunea de a ne iubi şi asuma ţara va veni pe calea raţiunii, când vom alege să rămânem aici fără amânări de sine, nu pentru că neamul tribal lărgit de la rude la naţiune aici ne este, ci pentru că interesele şi chiar sensibilităţile ni se pot conjuga în direcţia acelui morganic “bine public", atunci, cred, vom putea construi o nouă catedrală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *