Un regizor pentru Piaţa Universităţii

Purtăm între noi un dialog cu miză nulă. Ţipăm peste gard, împătimiţi, ni se răspunde pe aceeaşi tonalitate şi, culmea, întreaga uliţă stă să arbitreze. Punctele însă se acumulează haotic: puţină dreptate are fiecare. Frumuseţea într-o dispută este aceea că există un “obiect" de disputat. Se formulează teze. Contraargumentul scoate la iveală noi măsuri. Ce se întamplă atunci când ai o dispută fără obiect? Argumentul nu mai e posibil. Ce să cântăreşti dacă nu vrei nimic în final? Şi care e registrul comun din care s-ar putea naşte convingeri noi? Piaţa Universtităţii nu mai are, se vede bine, resurse pentru a funcţiona drept agora. Mulţimea românească şi-a amanetat până şi putinţele latente de a se mişca ca o societate. Civilă. Adica intervalul în care ideile se conjugă în direcţia acelui râvnit bine general. Aici e marea tristeţe, când aşteptările corpului societal nu mai vizează idealuri pentru societate, când nu mai râvnesc la binele comun. Sunt de acord că este vorba, cel mai adesea, despre nevoi. Că oamenii au nevoi pe care nu şi le sastisfac. Că unele sunt dramatice. Ce s-a întâmplat însă, în ultimele luni, ne va imbeciliza şi mai mult nevoile. Nevoia, inclusiv cea de la baza piramidei, a devenit monedă de schimb. “Îţi dau legea sănătăţii, dă-mi în schimb răspuns pozitiv la nevoia de bază x". Ori problema este că lucrurile nu merg aşa. Stomacul nu funcţionează în acest fel. Că să-l ţii în viaţă, nevoia aceea de hrană trebuie satisfacută pe termen lung, până ce nu o mai resimţi. Foamea nu vine o dată şi pleacă. La fel şi boala. Toate se conjugă firesc în binele general. Contrar piramidei lui Maslow, nevoile de bază depind, pe termen lung, de satisfacerea nevoilor sociale. Dacă nu, ţi-e foame şi frig în continuare.
Îmi este teribil de ruşine că am ratat momentul în care ne-am fi putut mişca ca o societate. Ca atunci când te uiţi la un film, te îndrăgosteşti de un personaj, el se pune într-o situaţie ridicolă şi şi-e ruşine pentru el. Personajul se cheamă România. Aştept gestul prin care personajul meu se curaţă şi redevine cel care aş vrea şi eu să fiu.

Nu cred, însă, în eroii solitari. Ei primesc câte un soclu, iar soclul închide o istorie. Eroii care, într-adevar, lasă moşteniri sunt aceia care ne seamană şi care, conjunctural, ne reprezintă în luptă. Care ni se alătură, în virtutea unei credinţe comune. Eroii se nasc natural, pentru că istoria într-acolo trebuie să ducă. Şi nu li se ridică statui, câtă vreme lupta lor nu a schimbat, încă, nimic. Când iei un om ca Raed Arafat şi-l institui drept erou al neamului, se cheamă uzurpare. Îl opreşti să mai facă ceva, pentru că pietrele, se ştie, nu mai au viaţă. Sunt un stadiu final. Nu preşedintele Traian Băsescu, guvernul şi partidul nu au ştiut cum să folosească un “om talentat". A devenit, şi Arafat, monedă de schimb. Plătim mult, dăm la schimb orice, fără discernământ, tranzacţionăm de dragul negocierii.

Nu mă intereseaza dacă la protestele din piaţă au fost galerii ale cluburilor de fotbal, pensionari sau alţii. A fost o mulţime. Scrupulos spus, mai multe mulţimi. Eu vreau o lege a sănătăţii şi vreau să vorbim despre cum poate fi făcut funcţional sistemul sanitar. Tarele sunt ştiute. Acapararea politică a criticilor nu e mirare. Suntem buni la adunare. Matematica, însă, e mult mai complicată.
Doctorul Raed Arafat este un medic desăvârşit. Are şi pricepere, şi dedicare, şi înţelegere pentru trupul uman. În peisajul de astăzi, când boala ne angoasează pe zi ce trece şi când dinspre sistemul medical vin veşti care de care mai crunte, apariţia unui astfel de medic este extra-ordinară, adică tocmai ieşită din tipare. Contextul este însă singurul care poate legitima titlul de erou. Pentru simplul motiv că eroii sunt solitari în istoria pe care o trăiesc şi de-abia retrospectiv le poţi citi semnificaţia. L-am văzut pe Raed Arafat ocupându-se personal de răniţii în explozia de la Sighetu-Marmaţiei. Neobosit, profesionist, admirabil. Aş vrea să îi descoperim pe toţi cei ca el, pentru că sunt sigură că există, până ce apariţia unui astfel de medic nu mai este extra-ordinară, ci banală ca orice alt adevăr recunoscut. Ar fi minunat ca subsecretarul de stat Raed Arafat să îşi permită să nu meargă personal la orice intervenţie medicală, dar să poată numi şi trimite pe cei mai buni, atunci când este nevoie. Eroii de care istoria îşi aduce aminte nu au, de cele mai multe ori, chip. Lor le datorăm schimbarea. L-aş încuraja pe doctorul Raed Arafat să îşi asume sistemul, aşa cum este el, şi să scrie ecuaţii, până ce şi spitalele din Suceava, geografic mult mai aproape de Sighetu-Marmaţiei, devin capabile să primească răniţi în explozii. L-aş încuraja pe Raed Arafat să găsească oameni potriviţi pentru medicina de urgenţă, să-i gireze cu încredere, astfel încât prezenţa admirabilă a dumnealui să nu mai fie « excepţie ».

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *