Undeva la Palilula” – Cronică de film

Filmul are multe lucruri bune, fiind per ansamblu mult mai izbutit decât tentativele altor cineaşti români de a vorbi în registru alegoric despre România comunistă. Din păcate acest proiect foarte ambiţios are şi câteva neajunsuri importante, care îl împiedică să-şi împlinească în totalitate potenţialul.
România anilor ’60. Doctorul Serafim (Dimeny Aron), tânăr pediatru proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii de medicină, a primit repartiţie în orăşelul Palilula, undeva în inima Olteniei.

O maşină îl lasă pe omul nostru in the middle of nowhere: în miez de iarnă, în mijlocul câmpului înzăpezit; aici îşi face apariţia locomotiva cu aburi ce-l va aduce pe tânărul medic pediatru în sânul noii sale comunităţi de potenţiali pacienţi (doar că Palilula nu are copii…). În cabina fochistului îl aşteaptă mai mulţi cetăţeni paliluleni: nenea Pantelică (Alexandru Georgescu) şade confortabil într-un fotoliu de bărbier, în vreme ce un concetăţean îl rade. Don Bartolomeo (Andi Ştefănescu) interpretează o piesă clasică… la pian. Toate acestea se întâmplă în interiorul (neverosimil, supradimensionat până la hiperbolă) al unei umile cabine de locomotivă.

Iată în ce mod este instaurată, încă de la bun început, convenţia suprarealistă a filmului nostru. Fireşte, lucrurile nu se opresc aici. Ajuns la Palilula, Serafim este martorul unei scene cel puţin ciudate: într-un chioşc de grădină din centrul urbei, în văzul unui public numeros, doctorul Predoleanu (Răzvan Vasilescu), anatomo-patologul urbei, face autopsia cadavrului lui ’nea Pantelică – nimeni altul decât domnul care se bărbierea adineaori în locomotivă (!?); evenimentele continuă în aceeaşi vână absurdă, atunci când Serafim descoperă că maternitatea din Palilula – noul său loc de muncă – funcţionează într-un regim cel puţin nonconformist: saloanele de obstetrică, ginecologie sau lehuzie sunt înţesate de “pacienţi" de sex masculin care fumează, joacă fotbal, joacă table (?!); şi nici picior de femeie, însărcinată sau altminteri!

Cu trecerea timpului, Serafim va înţelege că Palilula este un loc foarte special. Aici, timpul se dilată într-un dolce far niente fără sfârşit. Nu există preocupări, ambiţii; nu există nici grija zilei de mâine, iar munca este doar un cuvânt fără sens.
Într-un cuvânt, la Palilula regulile lumii obişnuite, limitele normalităţii, pur şi simplu nu se aplică. Chiar şi legea gravitaţiei e facultativă: la un moment dat, petrecăreţii urbei se rostogolesc veseli într-o parte, până ce unul din pereţii încăperii le devine podea…
Pe de altă parte însă, Palilula este o veritabilă capcană a sufletului. Cei care ajung aici nu mai pleacă niciodată. Viaţa lor se iroseşte lent, în dulce inutilitate. Toate speranţele şi idealurile lor – pierdute. Întregul lor potenţial – irosit în mod iremediabil.
Iată adevărata dramă a doctorului Serafim: ajuns aici, tânărul medic devine prizonier, asemenea unei muşte prinse pe hârtia lipicioasă a Palilulei – un loc care îi va acapara şi absorbi întreaga existenţă. Fără scăpare.
În fapt, regăsim aici drama unei întregi generaţii de români, veritabili prizonieri ai României ceauşiste.

Trebuie spus din capul locului, debutul cinematografic al lui Silviu Purcărete a beneficiat de contribuţiile unei echipe de artişti de cinema de primă mână.
Superbele tablouri mişcătoare pe care ni le oferă filmul, izvorâte dintr-o imaginaţie regizorală extrem de originală şi fertilă, nu ar fi fost posibile fără sprijinul operatoriei de înaltă clasă semnate Adrian Silişteanu; nici fără efortul creator al scenografilor Helmut Sturmer şi Dragoş Buhagiar, care dau măsura talentului lor oferindu-ne un decor halucinant şi totuşi verosimil. Se simte mucavaua decorurilor de teatru, fără însă ca acest lucru să deranjeze vreo clipă (comunismul românesc a fost de mucava, aşadar natura decorului este întru totul în spiritul filmului); costumele Liei Manţoc, minunata muzică a lui Vasile Şirli, machiajul Danei Roşeanu şi Mirelei Popa (la prima vizionare, am crezut că actorul ce-l interpretează pe Gogu este cu adevărat negru; de fapt era Sorin Leoveanu, purtând un machiaj negroid extraorinar de convingător!) aduc, la rându-le, contribuţii importante în clădirea atmosferei filmului.
O primă mare calitate a peliculei noastre rezidă tocmai în faptul de a se constitui într-o platformă de exprimare pentru o întreagă pleiadă de artişti de film – oameni extrem de talentaţi şi dăruiţi, care nu au ocazia de a se manifesta plenar în limitele austere ale curentului minimalist care domină (încă) peisajul cinematografic românesc.
Fie şi numai pentru acest lucru trebuie deja să-l felicităm pe Silviu Purcărete – un regizor inteligent şi generos, care ştie să creeze oportunităţi de exprimare pentru ceilalţi artişti din echipa sa.

Acestea fiind zise, nu putem să nu observăm că Purcărete însuşi a investit enorm în acest proiect. Regizorul-scenarist a presărat trama filmului său cu momente minunate, pline de umor şi depozitare ale unei puteri evocatoare rar întâlnite în filmul românesc: istoria cu lupul şi înjurătura amânată, de pildă, sau episodul sosirii în oraş a doctorului Gogu (primul negru văzut vreodată la Palilula); astfel de mici geme regizorale sunt susţinute printr-un dialog inspirat, scăpărător (“Ce faci ‘nea Ilie, înjuri partidu’ de lup?"), ele făcând deliciul oricărui spectator.
În aceeaşi ordine de idei, am menţionat deja imaginile extrem de plastice (“tablouri mişcătoare", după cum le numeam) cu care ne regalează regizorul.
Însă tocmai din marea abundenţă a acestor imagini frumoase (chiar luxuriante) dar sărace în conţinut dramaturgic izvorăşte marea problemă a filmului nostru.
Dacă la început momentele suculente, amuzante, interesante, se succed unul după altul, nelăsând niciun gol în care s-ar putea instala plictiseala, odată cu trecerea timpului acţiunea se diluează tot mai mult. Momentele vii, întâmplările surprinzătoare sunt tot mai rare; iar golurile dintre ele sunt umplute cu episoade lirice – secvenţe de grup, superbe tablouri cinetice ale apatiei festive ce trece, în Palilula, drept viaţă.
Problema este că aceste secvenţe lirice nu aduc nimic nou în ceea ce priveşte povestea, fiind foarte “subţiri" din punct de vedere dramaturgic; în schimb sunt lungi, trenează, încetinesc simţitor ritmul acţiunii… ce mai, plictisesc!
Această disproporţie dintre prima parte a peliculei – originală, surprinzătoare, cu răsturnări de situaţie care se succed rapid – şi partea a doua – tot mai diluată şi trenantă – generează un dezechilibru supărător în construcţia dramaturgică a filmului.
În fapt, Purcărete pare să fi căzut pradă unei greşeli specifice debuturilor cinematografice în forţă: dorind să spună cât mai mult cât mai repede, şi-a aglomerat toate mijloacele, a dezvăluit toate temele majore în primele două treimi alte timpului de proiecţie. Ca atare, ultima treime a filmului nu face, în mare măsură, decât să reformuleze teme exprimate (şi epuizate) anterior: lâncezeala ontologică şi promiscuitatea morală a traiului din Palilula; ilaritatea şi exuberanţa localnicilor – măşti ale disperării; etc.
La un moment dat, începi să simţi că regizorul s-a lăsat furat de aspectul plastic, vizual, al lucrurilor; pe cât de fermecătoare sunt din punct de vedere vizual unele secvenţe, pe atât sunt de redundante din punctul de vedere al poveştii. Iar oamenii vin la cinema în primul rând ca să vadă (şi să fie fermecaţi de) o poveste.
Cred cu adevărat că “Undeva la Palilula" ar fi fost un film mult mai armonios, mai echilibrat, mai uşor de suportat din perspectiva spectatorului mediu, dacă ar fi fost cu o jumătate de oră mai scurt.

Acestea fiind zise, avem în faţă un film valoros, în ciuda neajunsurilor sale. Debutul lui Silviu Purcărete pe marele ecran adună la un loc tot ce are mai bun cinematografia românească – de la scenografi până la machiori, de la costumieri la sunetişti. Asta ca să nu mai vorbim de distribuţie, formată numai din actori unul şi unul (Răzvan Vasilescu, George Mihăiţă, Alexandru Georgescu, Sorin Leoveanu, pentru a-i numi pe câţiva); mai mult – avem actori mari, dispuşi să joace, aici, roluri mici (Horaţiu Mălăele, Marius Manole, Ioana Crăciunescu, printre alţii).
Constantin Chiriac face o partitură epocală în pielea tovarăşului Virgil Crângaşu (zis “Troţki"), secretarul de partid al Palilulei; un portret al activistului de partid tipic, surprins în toată splendoarea sub-mediocrităţii sale funciare. Trebuie să-l vedeţi. E genial!
În afară de faptul de a cumula valori, pelicula lui Purcărete este în sine originală, provocatoare, interesantă. Şi plină de miez! Cinematografia românească avea nevoie de o alegorie reuşită a comunismului. Aveam nevoie de “Undeva la Palilula".
Îi doresc din toată inima domnului Purcărete ca acesta să nu fie ultimul său film. Dincolo de imperfecţiunile (fireşti, până la urmă) ale debutului, avem în faţă un cineast cu potenţial mare şi foarte evident. Un cineast căruia ar trebui, de-acum încolo, să i se îngăduie să “crească".
Din nefericire, finanţările de la CNC le iau alţii – şi mereu aceiaşi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *