Vanghelie să ne judece. Cine vrea să înţeleagă, înţelege

Şi-a extras umorul involuntar cu mină serioasă din almanahe, evident, o sursă mult mai serioasă decât acest Goagăl care vehiculează, laolaltă cu fărâme de ştiinţă, mult gunoi. Nu-l poate acuza nimeni de plagiat. Şi nici că ar fi studiat la Standford.

Aşadar, Marian Vanghelie nu a avut nevoie, pentru a înainta în grad, de studii publicate în reviste de specialitate, cu atât mai mult cele cotate ISI. S-a jucat pe sine însuşi şi a dovedit din plin că şi cizmarul poate conduce o primărie, fără a pretinde că este inginer în ştiinţe. Nu ai ce să-i reproşezi. Vanghelie face diferenţa specifică. Între atâţia colecţionari de diplome cum altfel decât de prestigiu?, şi studii copiate pe bandă, incluzând aici şi erorile, domnul Vanghelie iese în relief. E ca noi, de-al nostru, spun croitoresele suferinde că trebuie să poarte, pe vreme de zi, ochelari de zmeoaice intelectuale. De aceea, am un argument cât se poate de temeinic pentru a-l propune la portofoliul educaţiei : ar putea însănătoşi sistemul. Gândiţi-vă că, imediat după ce USL îl numeşte pe Marian Vanghelie împărat peste învăţământ, posesorii de diplome de Standford dau foc (şi nu simbolic) actelor care îi încarcă cu impostură. Pentru că, mult mai greu decât să-ţi vezi mama plângând, este să porţi o existenţă de impostură. Oamenii aceştia suferă crâncen : pantofii îi strâng, iar pălăria le cade ridicol pe-o ureche. Ochelarii, ei bine ei, le strică frumuseţe de privelişte. Ar fi mai fericiţi, cu mult mai fericiţi, dacă ar putea ajunge şefi sau măcar adjuncţi, fără a juca rolul altuia. Fără a le fi, neasumat, ruşine cu ei înşişi.

Nu e nimic în neregulă cu cizmarii sau croitoresele, al căror rol aici e pur pilduitor, să nu mă înţelegeţi greşit. De regulă, însă, cusătura devine strâmbă atunci când apare ispita : “De ce să nu fac şi eu un master în… ştiinţe politice ? Un doctorat în economie ? De ce să nu scriu un studiu de filosofie ? Alţii, cei care sunt acolo, sus, în văzul lumii, sunt mai buni ca mine ? Da’ de unde, ştiu la fel de multe câte ştiu şi eu". Şi oglinda, schimonosită de bucuria puterii fără chip, continuă: “Şi totuşi, cum a ajuns el, cel asemenea mie, ministru? De ce el conduce şi eu nu? De ce el are? Ce ne desparte? Păi bine, te-ai dus să-ţi iei şi tu o diplomă, ca tot omul? Ai apăsat şi tu un Control C- Control V? Nu, că te-ai zgârcit!". A doua zi, cizmarul nostru croitor a fost harnic şi darnic: s-a întors acasă cu o diplomă. Trecută imediat pe CV. În format european. Peste încă o lună de aşteptare şi îngeraşi care visau pentru el, avea şi studiul publicat în revista cotată ISI. Peste câţiva ani, în biroul mare, visează de unul singur, la încălţările minunate pe care le făcea pentru cele mai uşoare picioare de femeie.

Vanghelie ar putea fi un exemplu. Un erou. Ar putea corecta nedreptăţile strâmbe din sistemul de educaţie. Ar fi modelul viu că sunt suficiente o maşină de cusut şi o daltă. Şi că poţi să publici cel mult în almanahe. Pentru că, la urma urmei, nu contează atât de mult dacă alţii este sau sunt.

Dacă, totuşi, terapia este un şoc prea mare pentru un organism slăbit cum este cel al şcolii româneşti, atunci să-l întoarcem din drum pe Daniel Funeriu şi să continuăm de acolo de unde am rămas. Să ne numărăm în continuare copiii care nu reuşesc nici măcar o diplomă de bacalaureat, până ce educaţia devine o treabă serioasă. Apoi să mergem pe Stanford.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *