Victor Ponta, premier. Ieşirea din umilire

Ultima soluţie este cea mai vulnerabilă: o poţi aborda cu inteligenţă sau cu repeziciunea resentimentului. Criteriul de separare îl dă timpul: dacă ai suficientă răbdare încât să laşi o pauză între umilirea care ţi s-a întâmplat şi cea la care recurgi, adversarul nu va putea arunca în periferic lupta, zâmbind ironic. Prima soluţie, aceea a regândirii întregii bătălii, prin punerea la îndoială a propriei poziţii, este de cursă lungă. Nu se petrece peste noapte şi se încheie cu un plan de atac. În termeni politici, o strategie de putere.

Traian Băsescu s-a simţit umilit de funcţia prezidenţială. Dincolo de pitorescul momentului, asupra căruia au zăbovit gazetarii, până ce nu au mai văzut nimic altceva în tot ceea ce a zis sau nu a zis preşedintele, şeful statului şi-a anunţat repoziţionarea în luptă. Pentru că recursul la umilirea la care, zice Traian Băsescu, a fost supus în anii de mandat, nu a venit solitar. Nu a zis "am fost umilit ca preşedinte", alegând soluţia de mijloc, cu mâna pe clanţa uşii laterale. Nu, preşedintele a spus "am trăit o mare umilinţă, dar nu plec" – aceasta exprimare, departe de a fi o lamentaţie, este enunţarea unui gest de putere. Ştiind prea bine şi jubilând la gândul că jurnaliştii se vor arunca nevrotic asupra ideii de umilinţă prezidenţială, Traian Băsescu a aruncat în joc şi cheia de lectură: am fost umilit, dar nu plec, pentru că preşedinţii nu abdică. S-a folosit de termenul specific regalităţii, abdicarea, întocmai pentru a arunca în derizoriu umilinţa din prima parte a discursului. Mai mult, a răspuns umilinţei de a fi supus oprobiului public pentru atitudinea pe care a avut-o de-a lungul timpului faţă de Regele Mihai: nu numai că eu, preşedintele, nu renunţ, ci nu renunţ aşa cum ştim că a făcut-o regele. Aici, preşedintele nu a reuşit să răspundă cu inteligenţă – a lăsat să iasă la iveală resentimentul. Ori, resentimentul are rădăcini în frustrările propriii, acelea adânci şi pe care nu le poţi recunoaşte ca atare. Mai mult, preşedintele riscă să intre într-o bătălie simbolică, din care nu ar putea ieşi învingător, indiferent de arme. Dar ştie şi acest lucru, aşa că aruncă săgeţi de după gard şi apoi intră în casă. Se lasă pradă resentimentului.

Aşadar, şeful statului face un gest de putere şi spune că nu pleacă, în ciuda umilirilor din anii petrecuţi la Cotroceni. Ne-a anunţat că deschide frontul. Ceea ce s-a întâmplat după a beneficiat chiar şi de un ritual al puterii şi nu cred să fi fost întâmplător: preşedintele îşi scoate armele, fără şovăieli, în zilele de duminică. Şi pentru că miza este aceea a înaintării de putere, nu omite nici unul dintre elemente: preşedintele a atacat din jilţul prezidenţial, înconjurat fiind de simbolurile Cotrocenilor. A reuşit, cumva, să pună între paranteze resentimentul, şi să îmbrăţişeze prima ieşire din umilire: strategia de forţă. I-am propus lui Victor Ponta funcţia de premier, ne spune preşedintele. Aruncă apoi în derizoriu forţa momentului, plasându-şi adversarul în peiferic: a răspuns Antonescu în locul lui, vine continuarea. Orice umilire căruia aş fi putut să-i cad victimă, cum este şi aceea de a întinde mâna către Ponta, nu a reuşit – iată ce vrea să zică şeful statului. Din punct de vedere formal, pentru că şi aşa ar fi fost corect, şeful statului i-a oferit unuia dintre liderii opoziţiei funcţia de premier. Şi pentru că a trebuit să facă gestul, chiar şi formal, ceea ce presupune o umilire de sine, pentru că preşedintele nu ne-a zis clar dacă a fost umilit sau dacă s-a umilit (dacă suntem răbdători şi avem grijă de cuvintele pe care le vehiculăm, limba română este minunat de revelatoare, dar asta e singura paranteză pe care mi-o permit aici), a venit, iată, momentul să răspundă cu o umilire. Traian Băsescu l-a umilit pe Victor Ponta oferindu-i cu cea mai rea intenţie funcţia de premier şi răspândind mai apoi vestea. Nu s-a abţinut şi ne-a aruncat şi grila de lectură: Antonescu şi "ăla micu’" de la PC au răspuns în locul social-democratului, iar acesta, ruşinat fără doar şi poate, nu a suflat o vorbă.

Preşedintele are o strategie. Parte din ea, politică. O altă parte, însă, personală. Şi nu reuşeşte să evite până la sfârşit nici resentimentul, nici victimele colaterale. Până acum, victimă fără vină i-a fost Mihai-Răzvan Ungureanu, pe care preşedintele l-a delegitimat de două ori: o dată, când a povestit că, până a-l vdea pe MRU drept soluţie, a ofertat o serie de tehnocraţi şi încă o dată, când a admis că funcţia de premier a fost oferită mai întâi liderului PSD. Aş fi zis că nu l-a luat în calcul pe MRU atunci când l-a sacrificat. Dar preşedintele a explicat mai multe: că Mihai-Răzan Ungureanu trebuie să dovedească că se pricepe şi că e bun ca premier, că s-ar putea să rămână în funcţie şi după alegeri, că încă nu e prezidenţiabil, că nu are dreptate cu reducerea CAS-ului. La prima vedere, pare a fi o uzurpare a autorităţii premierului. O delegitimare. Cred, însă, că ţine de strategie şi e o mişcare inteligentă: preşedintele se disociază de premier.

Chiar şi aşa, jocul e vulnerabil pentru că nu e foarte clar cum trebuie să arate învingătorul. Iar Victor Ponta are, şi el, o pereche de zaruri, primite moştenire de la Ion Iliescu, cel care este, nu-i aşa?, un "autentic brand".

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *